Arhivă pentru Februarie, 2010

şcoală

Posted: 24 Februarie 2010 by razvratit in educaţie, românia

O problemă aparent naţională frământă destul de mult minţile românilor în această perioadă: educaţia odraslelor. Şi anume unde e mai bine să fie făcută: la şcoală sau acasă? În însemnarea https://razvratit.wordpress.com/2010/02/17/educatie/ ridicam unele întrebări. Recent am citit pe unul dintre site-urile cu o vizibilitate destul de mare pe internetul românesc despre o discuţie aprinsă legată de citirea unui document al unei deputate care cerea re-introducerea în învăţământul românesc al educării elevilor acasă. Bineînţeles că părerile sunt împărţite, dar înclină în favoarea celor care doresc să îşi educe progeniturile în sânul familiei. Sau cel puţin aşa pretind. Întrebările din însemnarea amintită mai sus rămân valabile. Însă au apărut unele noi. Cine va putea să îşi educe copiii acasă şi cine nu? Pe ce criteriu s-ar face această departajare, ştiindu-se că o hârtie nu poate ţine loc de ştiinţă. Cineva venea cu ideea că se vor introduce examene grele astfel încât să se demonstreze că această metodă nu este fiabilă şi să fie din nou interzisă. Cu alte cuvinte asta înseamnă tot o dorinţă ascunsă de a nu educa copiii aşa cum trebuie. Ce materii va învăţa copilul? Bazat pe ce, pe părerea părintelui despre ce trebuie să înveţe sau pe nevoile momentane ale copilului? Iar dacă mai târziu vrea să devină altceva, nu îţi va reproşa că nu l-ai învăţat de mic ce trebuia? Ce vei face: vei începe să urli la el/ea, vei începe să îl/o pocneşti? Îţi vei ieşi din fire şi vei face o criză?

Să luăm câteva cazuri concrete:

– Vasilică, muncitor pe şantier. Marghioala femeie de serviciu la cabinetul X. Copilul lor, Jorjel, vrea să devină astronaut. Şi se apucă să înveţe, de la părinţi matematica şi fizica şi  alte materii pe care ei cred că îl vor ajuta pe băiat. Dar după primele săptămâni, cunoştinţele lor s-au terminat. Ce se întâmplă atunci? Se apucă părinţii sau unul dintre părinţi să studieze odată cu odrasla? sau va cere statutului să îi fie luat la şcoală şi educat în concordanţă? Iar dacă cei de o seamă cu el vor şti mai multe, cum se va simţi copilul când nu va putea face faţă la cerinţele de la şcoală?

– Aceeaşi părinţi, care au o fată: Marcicuţa. Ea vrea să se facă educatoare. Părinţii sunt bucuroşi, pentru că ei au impresia că pentru asta trebuie doar să fie bună cu copiii şi să înveţe aşa-zisele bune maniere. Atunci o învaţă buchiseala şi îi cumpără o bibliotecă întreagă despre bune maniere. Apoi îi mai cumpără una despre cum să te comporţi cu copiii. Dar brusc, pe la jumătatea celei de a doua biblioteci, Marcicuţa, care acum are 3 ani, găseşte o revistă pentru adulţi, apoi vede un film, învaţă cum se face treaba şi cât de simplu se câştigă banii stând crăcită şi uitându-te pe tavan. Aşa că le spune sâmbătă dimineaţa, când ei iau micul dejun în familie, ca o familie pretins normală care îşi educă odrasla, că ea doreşte să se facă curvă de lux. Ideal ar fi să fie exact în momentul de după obişnuita rugăciune, exact după ce au terminat de făcut crucea (când încă, probabil, se mai gândesc la Dumnezeu) şi momentul în care întind mâna după una sau ala. Asta pentru a fi evitate tot felul de accidente inerente unei asemenea destăinuiri. Ce vor face părinţii atunci? Dorinţa ei este de nestrămutat!

– Ion, mare şef de firmă. Ileana, mare şefă de firmă. Au doi copii, John şi Mary (că se poartă). Părinţii fiind atât de bine înfipţi au cu siguranţă salarii bune şi îşi doresc ca ce mici să nu simtă ceea ce au simţit ei până au ajuns aici, ambii provenind din familii amărâte. Aşa că la nici 2, 3 ani, micuţii cântăresc cât o betonieră, învăţând că mâncarea cea mai bună este la McDonalds, la KFC, la PizzaHut, şi altele. Apoi, au tot ce le trebuie, părinţii având grijă ca micuţii să nu ducă lipsă de nimic. Cu greu ne putem închipui un copil care să îşi dorească, în asemenea condiţii şi ştiind reacţia unor astfel de părinţi faţă de mofturile copiilor, să mai înveţe. E de-ajuns să ne uităm la odraslele celor de bani gata de la noi, şi nu mă refe doar la politicieni, ci şi la cei care se pretind a face parte din clasa de mijloc.

– Avem un cuplu de părinţi modeşti, muncitori foc, dar cu salarii mici. Oameni gospodari, care au casa lor, însă posibilităţile materiale sunt destul de modeste. Abia dacă îşi pot duce copiii la o grădină zoologică şi un film la sfârşit de săptămână. Mâncarea din casă este bună şi consistentă, naturală şi sănătoasă. Educaţia este solidă şi fără cusur. Doar că micuţii (să zicem că sunt 3 sau 4, pentru că fiind oameni cu teamă de Dumenzeu şi fără posiblităţi materiale, nu au avut bani de anti-concepţionale şi nici avort nu au vrut să aibă loc în sânul familiei lor) sunt ahtiaţi după învăţătură. Rod tot ce apucă, înmagazinează cât 10 de seama lor. Discuţiile dintre ei devin tot mai inteligente şi mai greu de înţeles de către părinţi. Aceştia au ajuns să facă împrumuturi la bănci pentru a le cumpăra măcar cărţile pe care şi le doresc şi pe care le rad toţi 4 într-o zi. Sunt ca un burete care absoarbe tot ce se poate absorbi în materie de carte. Practic au ajuns să se auto-educe. Doar că, din păcate, resursele materiale ale acestora se epuizează brusc. Nu au bani să îşi mai educe copii care acum au 15 ani. Aceştia nu pot munci. Nu au rude bogate. Putem diversifica povestea şi să spunem că acel părinte care aducea cei mai mulţi bani în casă se îmbolnăveşte. Trebuie efectuate tot felul de tratamente, iar cu noua lege care se doreşte a fi introdusă, orice consult costă bani. Mai trebuiesc luate o grămadă de medicamente, măcar şi pentru alinarea durerii, în cazul unui cancer, să zicem. Ce vor face aceşti copii? Vor cere părinţii să fie luaţi de şcoală? Copiii nu se vor putea integra. Sau, mai rău, vor stagna, iar în cele din urmă vor începe să dea înapoi din punctul de vedere al performanţelor şi al cunoştinţelor.

Cazurile acestea sunt unele cât se poate de particulare, dar extrem de posibile într-o societate ca a noastră. Fiecare poate fi diversificat, astfel încât situaţia să se înrăutăţească când te aştepţi cel mai puţin, aşa cum s-a întâmplat recent cu foarte mulţi români, în urma marii „recesiuni” din 2009 (şi care nu se va termina curând). Pretenţia multora că şcoala este un loc de îndoctrinare poate fi oarecum motivată, asta denotând într-o măsură extraordinar de mare capacitatea acelor personaje de a-şi educa copiii, relaţia din ei, precum şi lipsa totală de încredere în cei mici şi, mai ales, în sine. Dorinţa multora ca cei mici să nu mai înveţe atât provine din faptul că ei înşişi s-au considerat terorizaţi de şcoală, că ei înşişi nu doreau să înveţe, ci să se joace toată ziua pe maidan.

Mai era cineva care spunea că jocul pe calculator este unul dintre cele mai bune moduri de educare… Tare nu mi-aş dori să fiu în pielea bieţilor copii ai lui/ei. La aşa mentalitate s-ar ptuea să nu ne mire când vom vedea criminali/le cărora să li se pară viaţa reală un fel de Counter Strike.

Frica de învăţătură ţine foarte mult de puturoşenia creierului nostru. Un creier care nu gândeşte este precum un om care nu se poate mişca. Este normal ca acel om să dorească ca nimeni să nu se mişte, ca el să nu fie obligat să se mişte. Un creier educat şi antrenat nu va înceta o clipă să înveţe, iar orice lucru pe care va vrea să îl înveţe îl va învăţa într-o clipită. Este precum un sportiv. Este adevărat, nu toată lumea are aceeaşi capacitate de a învăţa. De aceea, oamenii sunt testaţi şi catalogaţi în funcţie de cunoştinţele lor, iar lucrul acesta se face de la vârste fragede. Nu este mai puţin adevărat că multe dintre cunoştinţele pe care le dobândim în şcoală sunt eronate, altele depăşite. Dar aici intervine părintele şi capacitatea sa de a relaţiona cuu propria odraslă. Astfel se poate dovedi că nu oricine poate fi un BUN părinte. Doar faptul că poţi face un copil, fiziologic, nu înseamnă că şi eşti un părinte. Dar asta este altă discuţie.

Părerea mea este că doar puturoşii şi inculţii şi alte specimene care nu privesc cu ochi buni învăţatul se agită atât de mult legat de cât şi unde învaţă copiii lor. Mai ales că, a pretinde că înveţi nu este acelaşi lucru cu a învăţa.

Anunțuri

cum mai pierdem o libertate…

Posted: 21 Februarie 2010 by razvratit in libertate, terorism

Lumea este atât de speriată de bombe, încât îşi dă şi chiloţii de pe ea, numai să aibă senzaţia de siguranţă. Teama faţă de terorişti este motivul cel mai des invocat de cei care doresc să nu mai avem nici măcar o libertate. Teama că cineva ar atenta la căminul nostru, la ţara noastră, la raiul nostru, îi face pe cei mai mulţi să dea din cap afirmativ, lipsiţi de grai, la toate abuzurile puterii. Frica de repercursiuni venite din partea autorităţilor sau a celor care fac tot felul de tâmpenii, a paralizat omenirea. Orice încercare de răzvrătire este înăbuşită, din păcate, în sânul familiei. Totul decurge conform planului. Emanciparea femeii este doar unul din ingredientele, deşi unul dintre cele mai puternice, acestei reţete de înfricoşare mondială. Dar nu despre asta vreau să vrobesc acum.

În urma aşa-ziselor atacuri asupra Turnurilor Gemene din New York, americacanii, şi lumea, au pierdut o grămadă de drepturi. Apoi a urmat războiul din Irak, care a dus la doborârea lui Saddam, din motive lesne de înţeles. În urma acestuia, aceiaşi americacani, şi restl lumii, au mai pierdut câteva drepturi. A urmat pretinsul şi atât de hilarul „atac” din decembrie, anul trecut, când guvernele şi serviciile secrete încearcă să ne prostească că un tânăr şi-a pus o bombiţă în chiloţi cu care dorea să arunce în aer un avion… Cu greu mă pot abţine să nu pufnesc în hohote de râs. Doar că această mică şaradă a dus la pierderea unuia dintre drepturile fundamentale ale omului, de orice sex: dreptul la intimitate fizică. Având în vedere că avionul a devenit unul dintre cele mai uzitate mijloace de transport şi faptul că puţini sunt dispuşi să renunţe la acesta comparativ cu dreptul lor la intimatate fizică, unele guverne şi-au permis, nici mai mult, nici mai puţin, să instaleze aparate care te lasă în sexul gol pe monitorul celor care au pretenţia că controlează.

Ştirea cea mai nouă vine din domeniul internetului. Foarte multă lume a avertizat de mult timp că se vor lua măsuri împotriva celor care au curajul şi tupeul de a se lupta cuu sistemul pe internet, însă puţini cred că se va întâmpla aşa. Recent au apărut personaje prin guvernele Angliei şi SUA care să ceară „permise de internet”. Ceea ce face ca orice încercare de dezvăluire a ascunzişurilor să poată fi contracarată prin repercursiuni asupra libertăţii celor „vinovaţi”. Cum există foarte multe voci care sunt împotriva acesteui permis, singurul mod de a implementa această cenzură este de a teroriza populaţia. Astfel se lansează tot felul de atacuri informatice, de cele mai multe ori chiar de către cei din sistem, se transmit din ce în ce mai multe ştiri alarmiste pe toate căile media, culminând, probabil, cu vreun atac care să îi facă pe oameni să ceară aceste permise, crezând, în naitivitatea lor, că siguranţa le va fi asigurată. Siguranţă există şi oricine şi-o poate permite, costul fiind zero. Trebuie doar să citeşti instrucţiunile şi totul e rezolvat. (Ştiaţi că în SUA orice criptare pe mai mult de 128 de biţi este interzisă prin lege? Vă gândiţi oare de ce?)

Recenta ştire despre atacul din aproape 200 de ţări, transmisă de multe agenţii de presă http://www.mediafax.ro/externe/atac-informatic-masiv-in-aproape-200-de-tari-declansat-probabil-din-europa-de-est-5545751, nu este altceva decât unul din numeroşii paşi pe care sistemul îi face spre îngrădirea libertăţii internetului. Chiar şi lansarea frazei în care se spune că grupul care a atacat s-ar putea afla în Europa de Est arată locul în care se va face testul de implementare a „permisului de internet”, iar ştiindu-i pe ai noştri bravi conducători, nu mare mi-ar fi mirarea ca noi să fim „fericiţii aleşi sau voluntari”.

Acum vreo 30 de ani, deşi unii ar comenta că chiar şi acum vroe 20 de ani, neştiind că cifrele, mai ales în acea perioadă, erau măsluite pentru a-i face pe plac „savantei de renume mondial” (lucru pe care îl ştiu de la o persoană care a lucrat în sistemul de măsluire din acea perioadă), România era o ţară producătoare. Producea extrem de multe lucruri, dintre care multe erau exportate, aducând faimă ţarii şi oamenilor ei, precum şi bani în visteria naţională, astfel încât, şi cu concursul forţat al cetăţenilor, România a scăpat de datoria externă. Dacă nu mă înşel singura ţară din lume care a reuşit performanţa asta, nedorită, bineînţeles, de mrii creditori. Eram grânarul Europei, produceam fire şi fibre sintetice, produceam încălţăminte şi îmbrăcăminte de calitate, aveam platforma siderurgică de la Galaţi, produceam maşini care nu se stricau în prima groapă (chiar dacă nu aveau servo-de toate), produceam zahăr, aveam un Azomureş care producea multe produse pentru diferite industrii şi pentru oameni… Produceam multe… Oamenii munceau! Da, existau cartele, mâncarea era raţionalizată, lucru care a şi dus la creşterea revoltei în oameni. Există anumite lucruri pe care marea majoritate a populaţiei nu le cunoaşte şi/sau de care nu îşi dă seama. Ştirile venite pe canalele de televiziune şi radio (în special mincinoasa Europa Liberă, canal de propagandă al CIA) au învolburat minţile românului în aşa hal, încât acesta a uitat complet să stea strâmb şi să judece drept.

Cei care sunt trecuţi de 35 de ani ştiu că până la schimbul dintre decenille 7 şi 8 din secolul trecut, în România duduiau galantarele şi rafturile de bunătăţi. Şi la preţuri extrem de mici. Apoi, dintr-o dată au început să dispară roţile de caşcaval de pe rafturi, au început să dispară hălcile de carne din galantare şi ne-am trezit cu o invazi de conserve (la cutie şi borcan), precum şi cu celebrii (pentru cunoscători) „fraţi Petreuş”. Mai mult, începând cu 84-85 hrana a început să fie raţionalizată, atribuindu-se o cotă din ce în ce mai mică de alimente cetăţeanului muncitor.

Dar lumea nu ştie că începând cu anii ’80, Leana începuse, la îndemnul ştim noi cui, să îşi bage nasul în trebile statului. Că plimbările ei pe afară i s-au urcat la cap şi a început să credă şi ea în „emanciparea femeii” (care, bineînţeles, că este prost înţeleasă şi astăzi). Foarte puţini oameni ştiu că Leana avea tupeul incredibil, pe care nici Nicu nu l-a avut, de a cere firmelor româno-străine ŞPAGĂ pentru a-şi continua activitatea. O fi făcut-o de capul ei, nu, fiind cea mai inteligentă femeie din România?… Sunt foarte puţini care ştiu că decăderea socialismului din România a fost pusă la cale de ceilalţi comunişti, doar că cu faţă mai umană, numiţi capitalişti, atunci când, datorită unei mândri nedisimulate, Nicu a avut tupeul să îi înfrunte şi să le dea cu tifla. Până atunci se bucura de o admiraţie şi de favoruri nemaiîntâlnite pentru un şef de stat din sfera roşie.

Dar să revin. Pe vremea aceea ţara producea. Economia creştea, pentru că o economie poate creşte  DOAR de pe urma producţiei. Pe vremea aceea şcoala era şcoală (nu mă refer la îndoctrinarea socialistă), în care se învăţa. A face opt clase era, ca şi acum, obligatoriu. Ca să mergi mai departe, să îţi deschizi orizontul, cum se spune, trebuia să ai ceva „cap”. Cu cât nivelul creştea, cu atât era mai greu. Într-adevăr, existau şi şcolile de partid, în care erai învăţat cum să devi un activist bun, în toate sensurile cuvântului. Dar nu la acele şcoli mă refer eu. Pentru că erau doar una sau două. A face o facultate era un fapt cu totul ieşit din comun, examenul de admitere fiind unul destul de greu. Aşa că nu orice fiinţă cu buzunarul gros, dar cu capul uşor putea să intre şi, mai ales să termine.

Brusc, după marea lovitură de stat din ’89, în România au început să răsară tot soiul de facultăţi şi universităţi, axate şi îndreptate în special către cei cu bani. Dar nu numai la „particular” se treceau examenele cu bani, ci şi la stat, fenomenul răspândindu-se cu rapiditate, alimentat de disponibilităţile materiale ale părinţilor, de puturoşenia elevilor şi de salariile mici ale educatorilor. Înainte de ’89 erau mulţi care şi-ar fi dat odrasla la facultate „ca să devină om mare”, dar mai ales să aibă cu ce să lăuda. De parcă era succesul lor… Fenomenul a fost posibil abia după ’89, când foarte mulţi au reuşit să facă rost de bani vânzând ceea ce părea în plus: un teren, o casă, un apartament. Apoi românul a prins gustul creditului, tembelizat fiind deja de gargara comunisto-capitaliştilor. (Acum mulţi îşi doresc să fi ascultat de noi ăştia care eram ridiculizaţi cu nu mai mult de 3-4 ani în urmă.) Astfel s-a născut în România o armată de directori şi directoare, de economişti şi economiste şi de tot felul de personulităţi care îţi flutură prin faţă nenumărate hârtii, care mai de care mai pompos intitulată, şi care se plâng pe unde apucă că nu au unde să muncească. De parcă e vina cuiva că ei au dat banii pe facultate şi nu au de unde să îi mai ia înapoi însutit sau înmiit. Dacă ar avea măcar un grăunte de creier şi-ar găsi de muncă, însă nu se cuvine să se coboare docenţa sa la munca de jos, nu-i aşa?

Brusc ţara noastră a început să nu mai producă, cei care munceau în fabrici erau priviţi şi atunci ca şi acum (deci nu s-a învăţat nimic din ultimii doi ani) de sus, ca nişte proscrişi care abia merită milă şi compasiune. Fabricile au fost închise una câte una, pe motiv de necompetitivitate şi neproductivitate (??), şi vândute „băieţilor deştepţi”. Ţara avea de oferit multe oportunităţi de „afaceri”, aşa că mulţi venetici au început să se perinde pe meleagurile noastre şi să înceapă să ceară tot felul de drepturi şi despăgubiri. Multe, foarte multe dintre ele, false. Neproducând nimic, nu mai aveam ce să exportăm, nemaiavând ce să exportăm, nu mai aveam de unde să încasăm bani în visterie. Nemaiîncasând bani în visterie, ţara a început să o ia încet, dar sigur, în jos. Cei care s-au pus singuri în fruntea ţării, cum era şi normal pentru nişte pucişti, au început devalizarea rapidă şi goana după nori. În loc să caute să aducă bani la visterie din producţie şi din vânzarea produselor rezultate, ei au început să crească şi să inventeze tot felul de taxe.

Natura fiinţei umane este, din păcate, îndreptată spre lene. Sunt puţini cei care nu pot sta locului fără să facă ceva. Aşa că nu e de mirare de ce toţi „copiii revoluţiei” au început să aspire la învăţământ superior. De ce au început să viseze cu ochii, din păcate închişi, la poziţii înalte, care să nu necesite un efort prea mare.

Atât munca pe câmp sau în fabrică, cât şi cea de la şcoală (şcoală în adevăratul sens al cuvântului) necesită un efort considerabil, pe care progeniturile noii Românii nu au mai fost dispuse se îl facă. acest lucru fiind alimentat şi de părinţii lor, care la rândul lor nu au dorit să muncească prea mult, nici la şcoală, nici la uzină. Iar cei care conduceau trăsura ţării s-au bucurat de această întorsătură, pentru că, nu-i aşa, o persoană needucată poate fi manipulată mai uşor. O persoană care şi-a educat creierul să se învârtă, va ştii să gândească şi va fi mai greu de păcălit.

Ţara a devenit în scurt timp o ţară plină de absolvenţi de facultate, cu mastere, cu doctorate (??), care nu mai avea muncitori. Toată lumea a început să facă comerţ, acesta fiind forma cea mai simplă de asigurare a unui trai, dacă nu bogat, cel puţin decent. Aşa s-a început cu comerţul cu produse din Turcia, apoi cu produse din China (care încă dăinuie, dar într-o formă mult elevată), cu produse din Ungaria, Austria şi Germania, şi cu forma cea mai uzitată de români: lanţul interminabil de intermediari. Vine unul cu produsul de afară, altul îl cumpără pentru a-l vinde la rândul său altuia care la rândul său îl vinde altuia şi tot aşa, încât muritorul de rând ajunge să plătească de zeci sau chiar sute de ori preţul cu care a fost adus în ţară. Dar vorba ‘ceea, toată lumea trebuie să trăiască, nu?

Au apărut, ca ciupercile după ploaie, tot felul de firmuliţe, care aveau doar câţiva angajaţi dar care erau toţi directori. Mai erau unele în care erau angajaţi câţiva salahori pentru a executa „poruncile” hârtiiştilor. Într-un loc tu centrai şi tot tu finalizai, în altele tu centrai şi tot tu luai meritele atunci când lovitura fusese bine plasată. Când nu, vina cădea pe cel de sub tine care nu a înţeles cum trebuie ceea ce i s-a explicat de mii de ori… Şi astfel am început să ne furăm singuri căciula. Am început să „punem botu'” la tot felul de manipulatori externi (vezi firmele de „rating”), la mentalitatea stupidă, deformatoare şi anormală a multinaţionalelor care ne-au ademenit cu salarii uriaşe, luându-ne, pe cealaltă parte, orice libertate, chiar şi cea de gândire, şi la ifosele şi fumurile celor în care aveam încredere să ne conducă barca, dar s-au dovedit, şi încă se dovedesc, incapabili de acest lucru. Am început să ne minţim că economia noastră duduie, deşi noi nu mai exportam nici măcar un capăt de aţă, că toate vânzările noastre duc la o creştere fantastică a românilor în ochii lumii, că aceste vânzări sunt motorul unei economii puternice şi aşa mai departe. Însă am uitat că vânzarea se face pe bani, altfel nu e vânzare. Iar când tot vinzi un produs la nesfârşit, punga cumpărătorului începe să se golească. Ne-am bucurat de binefacerile lumii „libere”, capitaliste, în care puteam să avem tot ce ne dorea sufleţelul. Numai că sufleţelul nu întreabă de bani. El doar doreşte… Şi nu doreşte puţine. Am început să plecăm urechea la tot felul de invitaţii internaţionale de a intra în cluburi pretins selecte. Iar dacă am intrat suntem asiguraţi împotriva orice. Am început să plecăm urechea la tot felul de „drepturi” şi emancipări, precum şi la impuneri forţate, care sfidează orice logică (vezi pretenţia recentă a femeilor din PSD de a avea 40% din conducere, doar pentru că sunt în procent de 40% în partid (???), ca să dau un exemplu cât se poate de stupid, fără să povestesc pe larg de încercarea nu mai ştiu cărei ministre de la ministerul muncii de a forţa patronii să aibă nu mai ştiu ce procent de femei în conducere, doar pentru că aşa trebuie, fără să poată fi făcută vreo evaluare a capacităţilor). Am început să visăm la putere şi bani, fără să ne dăm seama că roata se va întoarce în momentul în care ne aşteptăm cel mai puţin. Am continuat să credem cu înverşunare canalele de televiziune, din ce în ce mai multe şi mai părtinitoare, şi să credem din ce în ce mai mult părerile, la fel de părtinitoare, ale celor care pupau în fund, şi încă mai pupă, tot soiul de non-valori, ridicate la rang la valoare naţională, proabil, doar pentru prostia şi servilismul lor, uitând că „cu televizorul se minte poporul”. Alte calităţi, la foarte multe dintre acestea, nu se văd, sau or fi ascunse.

Uşor-uşor, România a devenit o ţară care trăieşte din aer. O ţară care aşteaptă sfaturile, clasificările şi părerile altora pentru a se auto-mulţumi. O ţară în care există mii de taxe pentru care românul nu primeşte salariu din care să le plătească. O ţară în care cei bogaţi nu respectă legea pe care cei săraci trebuie să o respecte cu stricteţe. O ţară în care maşinaţiunile şi bine cunoscutul PCR (pile, cunoştinţe, relaţii) au înflorit mai mult decât în vremurile apuse. România a devenit o ţară sufocată de persoane cu patalama la mână, dar fără creier în cap. Oameni care nu învaţă din greşelile trecutului. Oameni care se bucură precum pruncii care primesc o acadea atunci când vine cineva să le dea o mână de ajutor, pentru că ei nu sunt în stare să facă nimic singuri. O ţară în care agricultura este aproape inexistentă, în care lucrul manual a devenit un tabu şi interzis ori de câte ori se poate, o ţară care nu îşi mai recunoaşte valorile. O ţară care acum 30-40 de ani învingea vinurile de toate naţiile pe la concursuri internaţionale şi care şi-a tăiat viile pentru ca să intre în Europa (de parcă am fi fost în Africa până atunci). O ţară în care produsele ţărăneşti, de casă, nu mai sunt bune, ele fiind devansate cu mult de cele pretinse „ecologice”. O ţară în care nu mai poţi să dai vaca la taur sau scroafa la vier, pentru că „se stresează”. EMANCIPAREA VACILOR ŞI A SCROAFELOR!!! O ţară în care nu mai poţi pune îngrăşământ pe câmp pentru că acesta viciază calitatea apelor freatice şi a fântânilor, dar mulţimea imensă de chimicale care sunt deversate în fiecare secundă în case şi pe ogoare nu poate avea vreun efect nociv asupra apei. O ţară în care tăiatul tradiţional al animalelor este interzis, pentru că nu ste „uman”, dar nimeni nu face tam-tam despre cum sunt tăiate la abator. Şi nimeni nu face tam-tam despre cum sunt ucise focile sau balenele de către marii industriaşi. În care dacă calci vreun gândac poţi face câţiva ani de puşcărie, pentru că nu e „uman” să ucizi aşa un „animal”. O ţară în care pământul a fost ucis de sute şi sute de chimicale şi OMG-uri aduse şi prezentate cu mare pompă de toate firmele de rahat ale lumii. O ţară în care tradiţiile vechi de mii de ani, nu de sute de ani cum sunt cele ale veneticilor care ne învaţă pe noi una şi alta, nu mai sunt bune, NU MAI SUNT SĂNĂTOASE. O ţară care şi-a uitat obiceiurile străvechi şi le-a împrumutat pe cele ale comercianţilor avizi de bani. Am devenit o ţară care are nevoie de sterilizare totală, prin vaccinuri expirate („apă de ploaie”) sau pline de tot felul de lucruri „bune” pentru organism.

O ţară în care caii mor când latră câinii.

ps. Nu sunt apărător nici al comunismului roşu, dar nici al celui capitalist.

educaţie

Posted: 17 Februarie 2010 by razvratit in educaţie, românia

În urma unei discuţii cu Cristina la o însemnare anterioară, m-am gândit că ar fi interesant de aflat şi părerile altora legat de o problemă care poate fi destul de controversată: educarea copiilor.

Cine este îndreptăţit să educe copiii: părintele sau statul? Cine îl va educa mai bine? Unde va învăţa copilul mai multe? Şi lista de întrebări poate continua la nesfârşit.

Cristina afirmă că şcoala a devenit un loc de îndoctrinare al copiilor începând cu Hitler, Mao şi Stalin… Tot ea afirmă că statul dă voie părinţilor să îşi educe copiii cum doresc.

Există în constituţie un articol, Articolul 29, care se numeşte Libertatea Conştiinţei, care spune aşa:

Libertatea conştiinţei ARTICOLUL 29
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.

(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.

(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.

(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

Voi continua şi cu articolul 30:

ARTICOLUL 30
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

pentru că aceste două articole, în forma actuală, care cine ştie cât se va mai menţine, abrogă acea OG referitoare la falsul Holocaust din România. Şi arată şi faptul că incitarea ungurilor la separarea de România este interzisă prin lege.

Dar ca să revin la această controversă, avem şi Articolul 32, punctul 1:

ARTICOLUL 32
(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.

Deci statul îţi asigură în mod obligatoriu educaţia copilului în primele opt clase.

Acum, să luăm cele două tabere şi să le studiem puţin.

Pe de o parte statul, care îţi educă odrasla în mod obligatoriu. Sau care cel puţin doreşte asta pentru că ştim cu toţii că nu toţi copiii obţin rezultate satisfăcătoare. Ştim cu toţii că sistemul de învăţământ este din ce în ce mai slab. Că elevii nu mai învaţă aproape nimic. Că profesorii sunt din ce în ce mai slab calificaţi (cum să fie profesori buni, când acum se face facultatea pe bani?). Şi multe altele.

Pe de altă parte, părintele care ar dori să îşi educe singur copilul. Oare cât de pregătit este acest părinte pentru a-şi educa copilul? Ce anume îl va învăţa? Ce fel de educaţie vor da copiilor părinţii care nu sunt ei educaţi? Cum va proceda un părinte atunci când copilul va ajunge mai deştept decât el şi va dori să progreseze? La fel, şi multe altele.

Probabil că statul în sine, sau anumite organizaţii ale acestuia sau de sine stătătoare şi-ar dori să poată educa viitorii oameni pentru a-i transforma în sclavi numai buni de pus la muncă silnică. Este o teorie, care poate fi susţinută până într-un anumit punct.

Este la fel de adevărat că şi unii părinţi sunt mult mai capabili de a-şi educa copiii mai bine decât o fac cei şi cele care sunt plătiţi să îi educe acum. Şi că îi pot educa până la un nivel foarte ridicat. Dar aceştia reprezintă o mică parte din marea masă. Restul vor fi depăşiţi, poate, mai devreme sau mai târziu. Mai sunt, apoi, şi cei care nu sunt ei înşişi educaţi. Oare nu va naşte această educaţie separată o discrepanţă uriaşă între cei care îşi pot permite acest lucru şi cei care nu şi-l pot permite din punct de vedere material?

Părerea mea este următoarea: fiecare om are un creier, pe care alege să îl folosească sau nu. Poţi să îţi educi copilul şi în afara orelor de şcoală. Şcoala îl formează pentru relaţia viitoare cu ceilalţi oameni. Asta în primul rând. Un copil chiar dacă a fost îndoctrinat cu prostii la şcoală, consider, mai ales în zilele noastre, că are suficiente surse de a se educa singur când creşte. Şi, în al doilea rând, da, sistemul actual şcolar ar trebui schimbat. (Nu e singurul, dar doar despre acesta vorbesc acum.) Şcoala îţi oferă posibilitatea de a câştiga acel lucru numit ban cu care să îţi îmbraci, hrăneşti şi educa mai târziu copilul, luându-ţi din cârcă, într-o oarecare măsură, acestă grijă mare consumatoare de timp. Dacă tu, ca părinte, consideri că serviciul pe care îl plăteşti la stat nu este bun, atunci ridică vocea şi/sau educă-ţi singur copilul. Consider că este bine pentru copil să meargă la o şcoală generală, unde să intre în contact cu alţi copii. Consider că fiecare părinte, dacă este capabil să îşi educe copilul, o va putea face şi în afara orelor de şcoală. Consider că fiecare copil are posibilitatea de a se auto-educa atunci când nici şcoala, nici părintele nu îi oferă ceea ce caută el. Şi nu în ultimul rând, copilul va învăţa tot ce vrea el, chiar dacă este educat acasă, chiar dacă este educat la şcoală. Este în primul rând dreptul lui de a crede ce doreşte şi de a învăţa ceea ce îl satisface. Bineînţeles, în anumite limite de bun-simţ.

Ştiri de ultimă oră

Posted: 16 Februarie 2010 by razvratit in religie, românia

Cum spuneam într-o însemnare anterioară, UDMR-ul s-a gândit şi s-a răsucit şi a reuşit să facă Senatul să aprobe tacit o lege prin care teritoriul României s-ar împărţi în 5 macro-regiuni, însumând 16 regiuni. Uite că reprezentanţii partidului care a câştigat alegerile sunt de acord ca numărul regiunilor să fie dublat. Ceea ce înseamnă aproape apă de ploaie faţă de ceea ce este acum, când sunt 41 de judeţe, plus Bucureştiul. Deci de la 41 plus unu ajungem la 32. Doar că scopul nu este o diminuare a numărului de judeţe, ci gruparea judeţelor cu populaţie majoritară ungurească pentru ca mai apoi să poată fi obţinută şi mult-râvnita autonomie a acestora. Eu unul nu am auzit ca în SUA, ţara cu cel mai mare număr de minorităţi să existe şcoli în limbile amterne şi regiuni autonome pe minorităţi. Nu prea am auzit nicăieri acest lucru. Cine locuieşte într-o ţară trebuie să vorbească limba acelei ţări şi să respecte legile şi organizarea acelei ţări. Cei care locuiesc într-o ţară sunt cetăţenii acelei ţări. Cei cărora nu le place să vorbească limba ţării în care trăiesc sunt liberi să caute o ţară în care să vorbeacă limba pe care vor să o vorbească. Nicăieri în ţările aşa-zis dezvoltate nu îşi face nimeni de cap având atâtea pretenţii cum au toţi veneticii de pe la noi. În orice altă ţară sunt băgaţi la zdup şi/sau expulzaţi în ţările lor de origine. Dar aşa-i românul, prea prost când stă de vorbă cu alţii.

http://www.mediafax.ro/politic/marko-pdl-este-de-acord-ca-numarul-de-regiuni-de-dezvoltare-trebuie-dublat-5510431

Tot într-o însemnare anterioară mă declaram împotriva cheltuirii din banii publici, deci şi din banii mei, a unei sume uriaşe pentru construirea unei catedrale creştine. Nu că aş avea ceva cu creştinii, adevăraţi sau doar auto-pretinşi. Dar nu pot fi de acord cu o asemenea cheltuială din banul public şi mai ales într-o perioadă ca aceasta. Cum spuneam, doar construcţia la roşu, adică fundaţia, cadrul şi pereţii, vor costa 200 de milioane de euro. Da’ ce îi fac frate? O construiesc din aur? Pentru că restul mai costă încă pe atât. Deci toate picturile, multe dintre ele lăsând de dorit, toate poleirile şi celelalte brizbrizuri vor costa la fel ca scheletul. Tare!
Dar aşa cum se poate citi şi în articol, cu siguranţă este vorba doar de fala şi fudulia capilor BOR-ului http://www.cotidianul.ro/400_de_milioane_de_euro_nota_de_plata_pentru_catedrala_mantuirii_neamului-108171.html

o iniţiativă lăudabilă

Posted: 12 Februarie 2010 by razvratit in la gramada

O iniţiativă care mă bucură. http://baftaman.blogspot.com/2010/02/cartea-in-dar-aduce-un-calculator-la.html.

Şi se pare că va fi doar prima dintr-un şir lung.

Felicitări!

Guvernul urla şi urlă că fără spirjinul împrumutului de 20 de miliarde de iepuroi nu ar fi fost bani pentru salarii, pensii, etc.

Berceanu urlă că a dat toţi banii (cei 80 de milioane de euro)  rezervaţi reparării drumurilor pe deszăpezirea lu’ peşte.

Boc urlă că vrea să impoziteze şi vrabia care mănâncă omida din curte ca să aibă bani (pe lângă ce fură ei)  să dea populaţiei, să nu cumva să iasă în stradă…

România geme sub povara birurilor iar statul se plânge că nu îşi banii de la firme (la multe dintre ele fiind el însuşi acţionar), existând două liste (http://static.anaf.ro/static/pdf/Lista_ORBSm_31.12.2009.pdf şi http://static.anaf.ro/static/pdf/Lista_ORBSmm_31.12.2009.pdf) cu datornicii înregistraţia la sfârşitul anului trecut la stat (şi nu sunt mici deloc, iar datoriile nu sunt de câteva mii de lei), dar tot statul găseşte înţelept să dea bani BOR-ului pentru a construi „Catedrala Mântuirii”… http://www.gandul.info/news/loterie-nationala-pentru-construirea-catedralei-mantuirii-cum-va-strange-patriarhia-200-de-milioane-de-euro-5495643.

Cât de mare e această catedrală? Doar 110 de metri înălţime, cât un bloc de 30 de etaje, în care se vrea să încapă 5.000 de credincioşi. http://www.gandul.info/news/lucrarile-la-catedrala-mantuirii-incep-in-august-inaltime-cat-un-bloc-de-30-de-etaje-va-putea-gazdui-peste-5000-de-credinciosi-5491131. Care credincioşi se vor ruga zi şi noapte la Dumnezeu să vină odată pe pământ şi să îi salveze, ei nefăcând nimic altceva în acest scop.

Şi ca toată treaba să fie spoită în stilul cel mai oribil posibil, musiu Nicole Noica, se gândeşte că guvernul ar putea da o HG prin care să organizeze o loterie, sau să fie redirecţionat o parte din profitul Loteriei Române. Este una dintre cele mai tari faze din ciclul ţara arde, babele se piaptănă. Musiu Noica ăsta nu a auzit că tanti de la Loto nu dă niciun ban nimănui? Baba aia fură de rupe (acu vreo două săptămâni, au ieşit, la două extrageri consecutive, numerele 23 şi 24) cu sistemul ei bine pus la punct şi nu dă niciun ban nici să o pici cu ceară. Altfel cum să îşi facă prime peste prime. Iar când faci o loterie cineva va trebui să câştige ceva… Sau câştigătorul va primi bilete (ca pentru fraieri) la slujba de duminică pentru 5 ani?

Mai bine şi-ar vinde popii maşinile de lux şi restul acareturilor luate cu banii populaţiei şi să finanţeze catedrala care se doreşte a doua ca mărime din Europa. Dar se pare că fudulia nu dispărut din rândul celor care ar trebui să fie exemplu de umilinţă şi smerenie.  Şi te mai îndeamnă şi la neacţiune, lucru teribil de asemănător cu una dintre religiile pe care o combat cu atâta înverşunare. Adică să stai toată ziua şi să te rogi la Dumnezeu aşteptând „minunea” salvatoare… Adică transformarea într-o legumă vorbitoare…

Iar asta lăsând la o parte lipsa de implicare a bisericii creştine într-o serie de acţiuni care ţin de drepturile omului şi de însuşi crezul religiei: Dumnezeu este atot-puternic şi atot-cunoscător, iar ceea ce face el, omul nu ar trebui să desfacă. Parcă asta susţine, în mare, biserica creştină, nu?

Dacă nici măcar ei nu cred asta, cum să mai creadă cineva în poveştile lor?