România, de la o ţară producătoare la o ţară „directoare”

Posted: 19 Februarie 2010 by razvratit in educaţie, românia

Acum vreo 30 de ani, deşi unii ar comenta că chiar şi acum vroe 20 de ani, neştiind că cifrele, mai ales în acea perioadă, erau măsluite pentru a-i face pe plac „savantei de renume mondial” (lucru pe care îl ştiu de la o persoană care a lucrat în sistemul de măsluire din acea perioadă), România era o ţară producătoare. Producea extrem de multe lucruri, dintre care multe erau exportate, aducând faimă ţarii şi oamenilor ei, precum şi bani în visteria naţională, astfel încât, şi cu concursul forţat al cetăţenilor, România a scăpat de datoria externă. Dacă nu mă înşel singura ţară din lume care a reuşit performanţa asta, nedorită, bineînţeles, de mrii creditori. Eram grânarul Europei, produceam fire şi fibre sintetice, produceam încălţăminte şi îmbrăcăminte de calitate, aveam platforma siderurgică de la Galaţi, produceam maşini care nu se stricau în prima groapă (chiar dacă nu aveau servo-de toate), produceam zahăr, aveam un Azomureş care producea multe produse pentru diferite industrii şi pentru oameni… Produceam multe… Oamenii munceau! Da, existau cartele, mâncarea era raţionalizată, lucru care a şi dus la creşterea revoltei în oameni. Există anumite lucruri pe care marea majoritate a populaţiei nu le cunoaşte şi/sau de care nu îşi dă seama. Ştirile venite pe canalele de televiziune şi radio (în special mincinoasa Europa Liberă, canal de propagandă al CIA) au învolburat minţile românului în aşa hal, încât acesta a uitat complet să stea strâmb şi să judece drept.

Cei care sunt trecuţi de 35 de ani ştiu că până la schimbul dintre decenille 7 şi 8 din secolul trecut, în România duduiau galantarele şi rafturile de bunătăţi. Şi la preţuri extrem de mici. Apoi, dintr-o dată au început să dispară roţile de caşcaval de pe rafturi, au început să dispară hălcile de carne din galantare şi ne-am trezit cu o invazi de conserve (la cutie şi borcan), precum şi cu celebrii (pentru cunoscători) „fraţi Petreuş”. Mai mult, începând cu 84-85 hrana a început să fie raţionalizată, atribuindu-se o cotă din ce în ce mai mică de alimente cetăţeanului muncitor.

Dar lumea nu ştie că începând cu anii ’80, Leana începuse, la îndemnul ştim noi cui, să îşi bage nasul în trebile statului. Că plimbările ei pe afară i s-au urcat la cap şi a început să credă şi ea în „emanciparea femeii” (care, bineînţeles, că este prost înţeleasă şi astăzi). Foarte puţini oameni ştiu că Leana avea tupeul incredibil, pe care nici Nicu nu l-a avut, de a cere firmelor româno-străine ŞPAGĂ pentru a-şi continua activitatea. O fi făcut-o de capul ei, nu, fiind cea mai inteligentă femeie din România?… Sunt foarte puţini care ştiu că decăderea socialismului din România a fost pusă la cale de ceilalţi comunişti, doar că cu faţă mai umană, numiţi capitalişti, atunci când, datorită unei mândri nedisimulate, Nicu a avut tupeul să îi înfrunte şi să le dea cu tifla. Până atunci se bucura de o admiraţie şi de favoruri nemaiîntâlnite pentru un şef de stat din sfera roşie.

Dar să revin. Pe vremea aceea ţara producea. Economia creştea, pentru că o economie poate creşte  DOAR de pe urma producţiei. Pe vremea aceea şcoala era şcoală (nu mă refer la îndoctrinarea socialistă), în care se învăţa. A face opt clase era, ca şi acum, obligatoriu. Ca să mergi mai departe, să îţi deschizi orizontul, cum se spune, trebuia să ai ceva „cap”. Cu cât nivelul creştea, cu atât era mai greu. Într-adevăr, existau şi şcolile de partid, în care erai învăţat cum să devi un activist bun, în toate sensurile cuvântului. Dar nu la acele şcoli mă refer eu. Pentru că erau doar una sau două. A face o facultate era un fapt cu totul ieşit din comun, examenul de admitere fiind unul destul de greu. Aşa că nu orice fiinţă cu buzunarul gros, dar cu capul uşor putea să intre şi, mai ales să termine.

Brusc, după marea lovitură de stat din ’89, în România au început să răsară tot soiul de facultăţi şi universităţi, axate şi îndreptate în special către cei cu bani. Dar nu numai la „particular” se treceau examenele cu bani, ci şi la stat, fenomenul răspândindu-se cu rapiditate, alimentat de disponibilităţile materiale ale părinţilor, de puturoşenia elevilor şi de salariile mici ale educatorilor. Înainte de ’89 erau mulţi care şi-ar fi dat odrasla la facultate „ca să devină om mare”, dar mai ales să aibă cu ce să lăuda. De parcă era succesul lor… Fenomenul a fost posibil abia după ’89, când foarte mulţi au reuşit să facă rost de bani vânzând ceea ce părea în plus: un teren, o casă, un apartament. Apoi românul a prins gustul creditului, tembelizat fiind deja de gargara comunisto-capitaliştilor. (Acum mulţi îşi doresc să fi ascultat de noi ăştia care eram ridiculizaţi cu nu mai mult de 3-4 ani în urmă.) Astfel s-a născut în România o armată de directori şi directoare, de economişti şi economiste şi de tot felul de personulităţi care îţi flutură prin faţă nenumărate hârtii, care mai de care mai pompos intitulată, şi care se plâng pe unde apucă că nu au unde să muncească. De parcă e vina cuiva că ei au dat banii pe facultate şi nu au de unde să îi mai ia înapoi însutit sau înmiit. Dacă ar avea măcar un grăunte de creier şi-ar găsi de muncă, însă nu se cuvine să se coboare docenţa sa la munca de jos, nu-i aşa?

Brusc ţara noastră a început să nu mai producă, cei care munceau în fabrici erau priviţi şi atunci ca şi acum (deci nu s-a învăţat nimic din ultimii doi ani) de sus, ca nişte proscrişi care abia merită milă şi compasiune. Fabricile au fost închise una câte una, pe motiv de necompetitivitate şi neproductivitate (??), şi vândute „băieţilor deştepţi”. Ţara avea de oferit multe oportunităţi de „afaceri”, aşa că mulţi venetici au început să se perinde pe meleagurile noastre şi să înceapă să ceară tot felul de drepturi şi despăgubiri. Multe, foarte multe dintre ele, false. Neproducând nimic, nu mai aveam ce să exportăm, nemaiavând ce să exportăm, nu mai aveam de unde să încasăm bani în visterie. Nemaiîncasând bani în visterie, ţara a început să o ia încet, dar sigur, în jos. Cei care s-au pus singuri în fruntea ţării, cum era şi normal pentru nişte pucişti, au început devalizarea rapidă şi goana după nori. În loc să caute să aducă bani la visterie din producţie şi din vânzarea produselor rezultate, ei au început să crească şi să inventeze tot felul de taxe.

Natura fiinţei umane este, din păcate, îndreptată spre lene. Sunt puţini cei care nu pot sta locului fără să facă ceva. Aşa că nu e de mirare de ce toţi „copiii revoluţiei” au început să aspire la învăţământ superior. De ce au început să viseze cu ochii, din păcate închişi, la poziţii înalte, care să nu necesite un efort prea mare.

Atât munca pe câmp sau în fabrică, cât şi cea de la şcoală (şcoală în adevăratul sens al cuvântului) necesită un efort considerabil, pe care progeniturile noii Românii nu au mai fost dispuse se îl facă. acest lucru fiind alimentat şi de părinţii lor, care la rândul lor nu au dorit să muncească prea mult, nici la şcoală, nici la uzină. Iar cei care conduceau trăsura ţării s-au bucurat de această întorsătură, pentru că, nu-i aşa, o persoană needucată poate fi manipulată mai uşor. O persoană care şi-a educat creierul să se învârtă, va ştii să gândească şi va fi mai greu de păcălit.

Ţara a devenit în scurt timp o ţară plină de absolvenţi de facultate, cu mastere, cu doctorate (??), care nu mai avea muncitori. Toată lumea a început să facă comerţ, acesta fiind forma cea mai simplă de asigurare a unui trai, dacă nu bogat, cel puţin decent. Aşa s-a început cu comerţul cu produse din Turcia, apoi cu produse din China (care încă dăinuie, dar într-o formă mult elevată), cu produse din Ungaria, Austria şi Germania, şi cu forma cea mai uzitată de români: lanţul interminabil de intermediari. Vine unul cu produsul de afară, altul îl cumpără pentru a-l vinde la rândul său altuia care la rândul său îl vinde altuia şi tot aşa, încât muritorul de rând ajunge să plătească de zeci sau chiar sute de ori preţul cu care a fost adus în ţară. Dar vorba ‘ceea, toată lumea trebuie să trăiască, nu?

Au apărut, ca ciupercile după ploaie, tot felul de firmuliţe, care aveau doar câţiva angajaţi dar care erau toţi directori. Mai erau unele în care erau angajaţi câţiva salahori pentru a executa „poruncile” hârtiiştilor. Într-un loc tu centrai şi tot tu finalizai, în altele tu centrai şi tot tu luai meritele atunci când lovitura fusese bine plasată. Când nu, vina cădea pe cel de sub tine care nu a înţeles cum trebuie ceea ce i s-a explicat de mii de ori… Şi astfel am început să ne furăm singuri căciula. Am început să „punem botu'” la tot felul de manipulatori externi (vezi firmele de „rating”), la mentalitatea stupidă, deformatoare şi anormală a multinaţionalelor care ne-au ademenit cu salarii uriaşe, luându-ne, pe cealaltă parte, orice libertate, chiar şi cea de gândire, şi la ifosele şi fumurile celor în care aveam încredere să ne conducă barca, dar s-au dovedit, şi încă se dovedesc, incapabili de acest lucru. Am început să ne minţim că economia noastră duduie, deşi noi nu mai exportam nici măcar un capăt de aţă, că toate vânzările noastre duc la o creştere fantastică a românilor în ochii lumii, că aceste vânzări sunt motorul unei economii puternice şi aşa mai departe. Însă am uitat că vânzarea se face pe bani, altfel nu e vânzare. Iar când tot vinzi un produs la nesfârşit, punga cumpărătorului începe să se golească. Ne-am bucurat de binefacerile lumii „libere”, capitaliste, în care puteam să avem tot ce ne dorea sufleţelul. Numai că sufleţelul nu întreabă de bani. El doar doreşte… Şi nu doreşte puţine. Am început să plecăm urechea la tot felul de invitaţii internaţionale de a intra în cluburi pretins selecte. Iar dacă am intrat suntem asiguraţi împotriva orice. Am început să plecăm urechea la tot felul de „drepturi” şi emancipări, precum şi la impuneri forţate, care sfidează orice logică (vezi pretenţia recentă a femeilor din PSD de a avea 40% din conducere, doar pentru că sunt în procent de 40% în partid (???), ca să dau un exemplu cât se poate de stupid, fără să povestesc pe larg de încercarea nu mai ştiu cărei ministre de la ministerul muncii de a forţa patronii să aibă nu mai ştiu ce procent de femei în conducere, doar pentru că aşa trebuie, fără să poată fi făcută vreo evaluare a capacităţilor). Am început să visăm la putere şi bani, fără să ne dăm seama că roata se va întoarce în momentul în care ne aşteptăm cel mai puţin. Am continuat să credem cu înverşunare canalele de televiziune, din ce în ce mai multe şi mai părtinitoare, şi să credem din ce în ce mai mult părerile, la fel de părtinitoare, ale celor care pupau în fund, şi încă mai pupă, tot soiul de non-valori, ridicate la rang la valoare naţională, proabil, doar pentru prostia şi servilismul lor, uitând că „cu televizorul se minte poporul”. Alte calităţi, la foarte multe dintre acestea, nu se văd, sau or fi ascunse.

Uşor-uşor, România a devenit o ţară care trăieşte din aer. O ţară care aşteaptă sfaturile, clasificările şi părerile altora pentru a se auto-mulţumi. O ţară în care există mii de taxe pentru care românul nu primeşte salariu din care să le plătească. O ţară în care cei bogaţi nu respectă legea pe care cei săraci trebuie să o respecte cu stricteţe. O ţară în care maşinaţiunile şi bine cunoscutul PCR (pile, cunoştinţe, relaţii) au înflorit mai mult decât în vremurile apuse. România a devenit o ţară sufocată de persoane cu patalama la mână, dar fără creier în cap. Oameni care nu învaţă din greşelile trecutului. Oameni care se bucură precum pruncii care primesc o acadea atunci când vine cineva să le dea o mână de ajutor, pentru că ei nu sunt în stare să facă nimic singuri. O ţară în care agricultura este aproape inexistentă, în care lucrul manual a devenit un tabu şi interzis ori de câte ori se poate, o ţară care nu îşi mai recunoaşte valorile. O ţară care acum 30-40 de ani învingea vinurile de toate naţiile pe la concursuri internaţionale şi care şi-a tăiat viile pentru ca să intre în Europa (de parcă am fi fost în Africa până atunci). O ţară în care produsele ţărăneşti, de casă, nu mai sunt bune, ele fiind devansate cu mult de cele pretinse „ecologice”. O ţară în care nu mai poţi să dai vaca la taur sau scroafa la vier, pentru că „se stresează”. EMANCIPAREA VACILOR ŞI A SCROAFELOR!!! O ţară în care nu mai poţi pune îngrăşământ pe câmp pentru că acesta viciază calitatea apelor freatice şi a fântânilor, dar mulţimea imensă de chimicale care sunt deversate în fiecare secundă în case şi pe ogoare nu poate avea vreun efect nociv asupra apei. O ţară în care tăiatul tradiţional al animalelor este interzis, pentru că nu ste „uman”, dar nimeni nu face tam-tam despre cum sunt tăiate la abator. Şi nimeni nu face tam-tam despre cum sunt ucise focile sau balenele de către marii industriaşi. În care dacă calci vreun gândac poţi face câţiva ani de puşcărie, pentru că nu e „uman” să ucizi aşa un „animal”. O ţară în care pământul a fost ucis de sute şi sute de chimicale şi OMG-uri aduse şi prezentate cu mare pompă de toate firmele de rahat ale lumii. O ţară în care tradiţiile vechi de mii de ani, nu de sute de ani cum sunt cele ale veneticilor care ne învaţă pe noi una şi alta, nu mai sunt bune, NU MAI SUNT SĂNĂTOASE. O ţară care şi-a uitat obiceiurile străvechi şi le-a împrumutat pe cele ale comercianţilor avizi de bani. Am devenit o ţară care are nevoie de sterilizare totală, prin vaccinuri expirate („apă de ploaie”) sau pline de tot felul de lucruri „bune” pentru organism.

O ţară în care caii mor când latră câinii.

ps. Nu sunt apărător nici al comunismului roşu, dar nici al celui capitalist.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s