Arhivă pentru Noiembrie, 2010

De multe ori auzim despre nenumăratele grupuri şi grupuleţe de aşa-zise feministe,în fapt misandre, care luptă pentru tot soiul de drepturi închipuit neavute ale femeilor. Iar din aceste adevărate trupe de circ fac parte şi o mulţime de bărbaţi, care, sincer mă întreb, nu ştiu ce caută în tagma noastră.

Dar când vine vorba despre reala discriminare a bărbaţilor, pentru simgurul motiv că sunt bărbaţi, nimeni nu ridică glasul. Nimeni nu face nicio demonstraţie. Mult prea puţine femei, comparartiv cu numărul bărbaţilor care susţin grupuşoarele sus-menţionate, susţin cauza acestor. Motivul e simplu: dacă eşti prost, atunci trage la jug. Din păcate, oamenii îşi doresc, în marea lor majoritate, să nu muncească deloc, dar să stea cu curul în puf i să aibă tot ce le doreşte … imbecilitatea.

În România, speranaţa de viaţă a unui bărbat este cu 5-7 ani mai mică decât cea a unei femei. Motivele? Nenumărate, fără să pot trece peste acelaşi motiv stupid, care este băgat de fiecare dată în faţă atunci când vine vorba de banii comuni, conform căruia bărbatul e stâlpul familiei. Dar doar din acest punct de vedere. Pentru că dacă bărbatul doreşte să îşi arate stâlpicia şi în alte aspecte este etichetat imediat cu titulatura de misogin, cercopitec, înapoiat, omul-cavernelor, etc.

De când cu efeminarea în masă a bărbaţilor, „graţie“ nenumăratelor ambalaje de plastic (că de, sunt mai uşoare pentru mâinile fragile ale femeilor…) care conţin bisfenol A şi o grămădenie de ftalaţi, aceştia sunt cooptaţi din ce în ce mai des în „treburile gospodăreşti“. Este adevărat că sunt unii cărora le şi place, iar eu sunt exemplul prim. Mai sunt şi bărbaţi, şi nu puţini, care îşi iau concediu paternal. Este adevărat că e cam aiurea, dar dacă are loc după perioada de alăptare (apropos, câte femei mai alăptează în ziua de azi?) totul este în regulă.

Având acest tablou în faţa ochilor, putem doar să credem (în prosita noastră) că oamenii înţeleg că nu poţi munci la fel de mult ca cei/cele care trăiesc mai mult ca tine. Da, există şi „norocul“, sau „soarta“. Dar aceasta nu trebuie să fie un criteriu atunci când stabileşti cine şi cât munceşte.

Bărbaţii au şanse mai mici de a ajunge la o vârstă înaintată, dar vor fi forţaţi să munceacă mai mult până ce vor putea răsufla, oarecum, uşuraţi. Pentru că discriminarea sexuală din România nu are limite. Vor fi obligaţi să muncească până ce îşi vor da obştescul sfârşit, nebucurându-se de banii pe care îi plăteşte pentru pensie. (Ideea că cei care muncesc acum plătesc pentru a-i ţine în spinare pe cei care sunt pensionari este falsă, este o aberaţie scornită cu scopul de minţi masele de oameni şi de a înlesni furturile din buzunarele noastre.) Degeaba mai plăteşti, ca bărbat, grămadă de pensii, dintre care şi unele facultative obligatorii, că tot nu vei apuca să te bucuri de acei bani.

Practic, ţi se dau mai puţini bani acum, ca bărbat, păcălindu-te că vei primi mai mult… niciodată… când vei fi în groapă… la paştele cailor. Iar alţii fac maţul gros şi râd de tine.

România este din nou agresată.

De data aceasta de o mişcare internă aţâţată de o mişcare externă extrem de periculoasă, care are, pare-se, scopul de a dezromâniza România (cât a mai rămas din ea) şi de a o transforma (cât mai are de transformat) în Ţigania.

Mişcarea a început odată cu răsturnarea conducerii „comuniste“, în fapt, a unei conduceri prodund româneşti, scoţându-i din schemă pe trepăduşii care lingeau călcâiele Ceauşeştilor şi care erau în stare să îşi tortureze şi părinţii pentru un codru de pâine mucegăită sau veche de 10 ani. Deşi mişcarea are originea în afara blocului comunist, scopul fiind acela de acaparare (chiar şi prin război, la nevoie, vezi cazul fostei Iugoslavii) a pieţelor de desfacere reprezentate de teritoriul uriaş al blocului roşu, dar mai ales a bogăţiilor, departe de a fi neînsemnate, altfel nu ar mai fi trezit interesul nimănui, acestor zone.

Atunci s-a declanşat lupta de dezromânizare a ţării noastre, condusă, se pare de Fundaţia Soroş, care ştim cu toţii pe cine reprezinită. OAmeni precum Ion Iliescu, PEtre Roman, Andrei Pleşu (tatăl acestei infame elucubraţii anti-româneşti), Adrian Năstase, Mugur Isărescu şi mulţi alţii, sunt implicaţi până-n gât în această mătrăşeală menită să creeeze în minţile celor din afara ţării impresia că România este ţara rom-ilor.

Această însemnare este una destul de lungă, menită să aducă adevărul în faţa ochilor care doresc să îl cunoască. Bineînţeles că vor exista şi dintre cei care cred toate aberaţiile celor care le scornesc, precum şi zvonerii acestora, care doresc, laolaltă, să arate că adevărul este o minciună, iar minciuna este adevăratul adevăr.

Am să prezint acum un mesaj venit prin poşta electronică. Din păcate, nu cunosc autorul.

Moto: „Toată lumea se va înţigăni, chiar de vom umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre negre!” (I.D. Sîrbu, 1956)

Tiganca cu maimuta
Se pare că această profeţie a scriitorului I.D. Sîrbu, detaliată în romanul său „Lupul şi Catedrala”, a început să prindă contur de când cu promovarea cuvântului „rrom” în detrimentul milenarului „ţigan”. În toată copilăria mea nu am auzit vorbindu-se decât despre ţigani, iar această periculoasă şi forţată substituire, cu lungă trimitere, dintre român şi rrom, a explodat artificial după 1990 ca nu la placea lingailor tiganului Iliescu
sa-l enerveze la origine.

Foarte interesant căci în tot arealul european nu avem nicăieri cuvântul „rrom” care să-i desemneze pe ţigani: în spaniolă avem Gitano; în italiană, Zingaro; în franceză, Gitane; în sârbo-croată, Ciganin; în slovenă, Cigan; în maghiară, Cigány, în poloneză şi rusă, Cygan; în limba turcă, çengene.

Cuvântul românesc Ţigan derivă din slavul (a)Ciganinŭ (Al. Ciorănescu, 2002). Aşadar, popoarele Europei au cunoscut simultan povestea unei populaţii unice, cultural şi comportamental.

A existat în istoria noastră o categorie socială mai de plâns decât aceea a robilor ţigani. A fost starea de „rumânie” din spaţiul muntenesc echivalentă cu iobăgia. Aristocraţia liberală de la 1848 a ales să evacueze starea de „rumânie”, care, deşi a fost desfiinţată încă din 1748 prin reforma lui Constantin Mavrocordat, mai trebuia alungată şi din sufletele oamenilor, or, codul civil nu era de ajuns. De aceea au ales să numească tânărul stat creat la 1859 România, după o scurtă perioadă de coabitare moldo-valahă. Cu toţii deveniseră români, egali prin lege. Astfel, cuvântul „ţigan” ar trebui asumat, şi nu înlocuit cu un periculos subterfugiu lingvistic.

Dincolo de aceasta se află ceandalaua ca destin istoric. Termenul nu este cuprins în dicţionare. Este mai degrabă circumscris unei istorii care vine de departe, dintr-un alt areal cultural, pe cale a se împământeni pe meleagurile noastre.

Potrivit unor opinii, ţiganii noştri ar fi sosit pe filieră otomană. În timpul campaniilor militare turceşti din secolul al XIV-lea şi până la asediul Vienei, şatrele erau adevărate accesorii de îngrozire a duşmanului. Stăteau ascunse în spatele trupelor de avangardă şi urlau, zbierau, băteau în talere de metal, pentru a da senzaţia unei mulţimi militare fioroase. Turcii i-au folosit astfel în timpul campaniilor lor. Cu regimul fanariot, când acţiunile turceşti au încetat, devenind o problemă supravieţuirea militară, aceste populaţii hinduse au fost aruncate peste Dunăre, colonizate aici masiv, cu acordul dezinteresat al grecilor din Fanar care guvernau raialele economice ale Munteniei şi Moldovei (dr. Şerban Milcoveanu, 2005).

Petre Pandrea a căutat şi el un răspuns infiltrărilor hinduse în spaţiul românesc: „În «Upanişade» am găsit texte relative la infractori. Cum îi pedepseau? Prin izgonire din imperiul indian. Printr-o judecată sumară, pater familias îl declara ceandala pe delincvent” (Petre Pandrea, 2001). Cuvântul indian are echivalentul pe româneşte în „cinghinea”. Acest termen apare ca regionalism învechit şi înseamnă „obrăznicătură”, iar „cinghia” erau numite dansatoarele publice al căror dans din buric era numit adesea „cinghie” (Constantinescu-Dobridor, Gh. Bulgăr, 2002).

Cel lovit de ceandala trebuia să părăsească imediat casa. Nu avea voie să rămână în satul şi oraşul său şi nici în vreun sat sau oraş indian. Pleca în emigraţie. I se luau veşmintele şi i se dădeau zdrenţe. Nu avea voie să poarte podoabe de aur sau argint, ci numai podoabe din fier sau tinichea. Probabil din această interdicţie milenară există apetitul ţiganilor noştri pentru colanele şi inelele de aur masiv şi palatele cu multe camere nelocuite. „Ceandalaua poate fi criminal brahial vărsător de sânge, dar şi infractor în frac. Din primele două straturi se recrutează infractorii violenţei brahiale, din straturile ultime răsare criminalitatea în frac, iubitoare de venalitate, turpitudine şi lipsă de onoare” (Petre Pandrea, 2001).

Desigur se pune adesea problema de ce ţiganii altor regiuni europene sunt atât de diferiţi de aceia din Valahia? Aceasta se întâmplă pentru că ţiganii reprezintă un barometru social foarte fin privind nivelul de civilizaţie al popoarelor în mijlocul cărora sălăşluiesc timp de generaţii. Ei au preluat, forţat sau prin mimetism, calităţile şi defectele popoarelor în mijlocul cărora s-au aşezat. Calităţi şi defecte care au accentuat, menţinut sau eliminat efectul ceandalei. Privind spre reversul medaliei, ceandalaua s-a menţinut sau nu în funcţie de gradul de toleranţă al popoarelor care au acceptat-o. Paradoxal, chiar ţiganii spanioli sunt uimiţi de violenţa celor din România.

Spre deosebire de devălmăşia românească care atomizează orice ideal, orice individualitate – fenomen descris de Ştefan Zeletin în eseul „Din Ţara măgarilor” -, ţiganii au un instinct de solidaritate tribală uluitor. Regiunea Kosovo ne dovedeşte faptul că teritoriile zise naţionale nu sunt ale celor care le revendică, ci ale celor care le stăpânesc demografic. În anul 1994, în zona Olteniei, adică triunghiul Craiova – Drobeta Turnu-Severin – Tg.Jiu, „împăratul ţiganilor a vrut să proclame aici stat independent” (vezi „Adevărul”, 24 XI 2000, p. 11). Cum Europa se confruntă cu un proiect secular nereuşit pe măsura aşteptărilor sale, privind socializarea comunităţilor ţigăneşti de pe cuprinsul ei, asocierea dintre „român” şi „rrom” ar trebui să ne pună pe gânduri. Iar pe de altă parte, „a trăi într-un vast penitenciar, fără a fi avertizaţi, cum o facem noi, reprezintă o gravă imprudenţă. Criminaliştii nu acceptă amestecurile” (Petre Pandrea, 2001).

Revoltele italienilor şi spaniolilor faţă de violenţa ţiganilor din România certifică teoria ciocnirii civilizaţiilor detaliată de Samuel Huntington. Popoarele Europei occidentale nu sunt tolerante cu nesimţirea, murdăria şi agresivitatea plăsmuite sub indiferenţa lui „merge şi aşa”. Uniunea Europeană ar putea găsi „soluţii” împreună cu India, ţara de origine a acestor expulzaţi milenari, nimic altceva decât o extensie culturală şi de civilizaţie, care ar trebui să aibă şansa revenirii la matcă.

Despre cum putem fi induşi în eroare

Pe negândite se naşte un nou popor. Istoria se desfăşoară după reguli culturale, cu afecte profunde care scapă mulţimii. Ea se află în continuă mişcare chiar pe spaţii mici şi se metamorfozează permanent. În ceea ce-i priveşte pe români, astfel de metamorfozări s-au mai petrecut în istorie în aşa-numita „perioadă a invaziilor”, de fapt succesiuni de roiri nomade. Respectivele metamorfozări, studiate atent îndeosebi de lingvişti, au însemnat mai mult decât o „invazie”; ele au însemnat coabitări seculare între autohtoni şi cei veniţi în circumstanţe istorice complexe.

Ceea ce numim „slavizare”, perioada „cumano-tătară”, „suzeranitatea otomană”, au fost moduri de viaţă, de obiceiuri, de coduri comportamentale, de ierarhii sociale etc. Toate au durat sute de ani fiecare, politic vorbind, dar au continuat să evolueze către particularităţi pe care geografia umană a locului le mai păstrează. Acest lucru certifică faptul că, de fiecare dată, autohtonii au suferit amprentări profunde şi iremediable.

Nu ştim de ce pravilele interziceau în vechime, chiar cu pedeapsa capitală, căsătoriile dintre români şi robii ţigani, chiar eliberaţi antefactum. Românii nu aveau voie să se căsătorească cu ţigănci chiar eliberate din robie. A fost o realitate istorică şi socială, care, deşi aparţine Evului Mediu (vezi Pravila lui Matei Basarab din 1642), a avut o extindere bizară până la mijlocul secolului al XIX-lea!
Sotul , fiind roman , general in armata romana , dar nu pe seama fotbalului ( Puiu Iordanescu ) sau a distribuirii echipamentelor militare (Oprea), s-a casatorit cu o tiganca si din aceasta a rezultat un binecunoscut pianist Dan GRIGORE care traieste si azi si este membru al CNA,dar este un altceva vizibil decit urmas al mamei,asa la buna vedere.
Mai este si alt exemplu cu vesnic prezentul la TVR , baiatul lui Ion VOICU, alt tigan spalat, dar in acest exemplu se intrezareste des arama pe fata , atit din vorbire cit si din comportamentul afisat, comportament de care nu se poate dezlipi macar cind arboreaza si un frac !

Astăzi, fenomenul de aculturare este însă foarte interesant şi este în plină desfăşurare. Antropologic, etnia ţigănească urbanizată este destul de bine articulată istoric: gust pentru vestimentaţie, igienă, pe alocuri chiar fineţuri intelectuale de nivel mediu pe care arareori le întâlneşti printre fiii de muncitori care au colonizat Bucureştii în anii puterii populare. Acest progres este mai întâlnit la femei sau adolescente. La aceasta se adaugă o mare abilitate mercantilă, în creştere progresivă începând cu anii puterii populare, când mulţi ţigani au intrat în structurile statului, pe funcţii publice înalte sau medii, chiar dacă nu ştiau carte. Aveau “origine sănătoasă”. Cam de pe atunci centrul vechi al Bucureştiului a fost golit de realii proprietari şi colonizat cu aceia pe care-i vedem azi.

Dar ceea ce se ignoră sau, clinic vorbind, nu se înţelege sunt fenomenele socio-culturale şi antropologice care se desfăşoară pe un alt palier istoric decât acela cronologic, şi anume faptul că “natura îşi are secretele şi ironiile sale sociale. Ţiganii ar fi, în aparenţă, o seminţie de maidan, murdărie şi mizerie: dar sunt un organism ce trăieşte extraordinar de organic, conform unui instinct de solidaritate tribală uluitor. Adam Lendvay – tocmai pentru că e hipercult şi un hiperlucid observator al lumii şi istoriei – susţine că ţiganii sunt un fenomen social unic, excepţional şi – ai să râzi – de mare viitor” (I.D. Sîrbu, “Lupul şi Catedrala”, Editura Casa Şcoalelor 1995, ediţie îngrijită de Maria Graciov).

În această carte este descris crepusculul metamorfozărilor de azi, bing-bangul unei aculturaţii din care, noi, românii, am fost certamente induşi în eroare: „Ne-am mulţumit să-i izolăm, să-i dispreţuim şi să-i ignorăm… de departe. Trişând puţin cifrele reale ale numărului lor la recensăminte şi făcându-ne că plouă ori de câte ori mărginaşii oraşelor ridicau problema ţiganilor vecini şi «prieteni». Nu ştiu dacă am dreptate, dar mie mi se pare că întreg oraşul nostru – fost foarte boieresc – (este vorba de Craiova n.m.), ca şi capitala, de altfel, este clădit pe o destul de intensă baltă de ţigănime, prolifică, beată, absentă din istorie, dar prezentă în realitate. Nu ştiu dacă se poate vorbi de o «explozie demografică» la ei, în orice caz, în timp ce noi, «albii», ne chinuim să ne înmulţim măcar în progresie aritmetică, ei, fără nici un efort sau încurajare, se înmulţesc în progresie geometrică. Priveam înfiorat această mulţime de lumpen-sclavi ai unei libertăţi total antisociale şi anistorice şi îmi dădeam seama că asist la o fantastică, misterioasă şi iraţională demonstraţie de vitalitate, supravieţuire, instinct tribal. (…)

Ungurii şi iugoslavii au catedre de specialitate, echipe sociologice care studiază ştiinţific căile de integrare a ţiganilor lor. La noi, deocamdată, nici usturoi nu au mâncat boierii noştri moşieri cu robi ţigani, şi nici gura noastră nu miroase a neatenţie şi ignoranţă. (…) Ţiganii trebuie priviţi şi înţeleşi nu din afară, de sus, de departe, ci dinlăuntrul lor. Raţiunea lor suficientă e ascunsă, e prelogică, total opusă criteriilor de progres, civilizaţie şi cultură. (…)

Singura etnie care, în esenţa ei, nu s-a schimbat nici măcar cu o iotă” în ciuda intemperiilor istorice ale ultimului secol „ar fi ţiganii. Miracolul lor ne apare cu atât mai evident, cu cât cercetările lor de sociologie, psihologie, patologie a popoarelor, filosofiile abisale ale culturilor, ca şi studiile de psihanaliză colectivă, toate, nu fac decât să scoată în relief trăsătura majoră a ţiganilor: ei nu doresc să fie mai mult decât sunt, altceva decât sunt, altfel decât sunt. Nu au nici un fel de conştiinţă socială sau politică – chiar dacă întregul lor comportament se bazează pe un fel de mândrie de a fi şi a rămâne, pe o teribilă încăpăţânare de a ignora istoria, revoluţiile, societatea. Nu au nevoie de contractul social, nu vor să ştie de acest contract. (…) Poate că această ciudată inundaţie dinspre maidane şi mahalale nu este decât o formă de semnalizare, un mod prin care inteligenţa defensivă a organismului nostru social, încă sănătos şi inteligent, ne atrage atenţia asupra unor realităţi pe care le ignorăm şi le subapreciem” (pp.276-277).

Şi subapreciate au rămas decenii de-a rândul. În ultimii 10-15 ani avem în sfârşit specialişti care au drept preocupare lumea ţigănească. Avem şi catedre de limbă “rromă”, cuvânt care dovedeşte că românii au pierdut bătălia până şi la detaliul lingvistic, căci există tendinţa ca „român” să fie înlocuit cu „rromân”! „Rrom”, la nivel symbolic, poate semnifica şi faptul că, spre deosebire de „rumânul” din vechime, sclav-şerb pe moşia boierului nu-i totuna cu „r”-ul adăugat, literă care înnobilează şi separă. Adolescenţii vechiului regat vorbesc deja cu accent pe vocală, lucru care dovedeşte semnificaţia practică a victoriei literei „r” suplimentare şi în limba uzuală. Preocupările culturale ale tinerelor generaţii sunt ataşate, chiar şi afectiv, de gustul asiatic al muzicii, iar de ceva timp chiar şi versuri coerente şi reuşite stilistic sunt armonizate pe melodii făcute pe calapod hindus. Nu ştiu exact cum stau lucrurile prin Ardeal, dar vechiul regat este în metamorfozare culturală şi demografică.

Social, s-a revenit la simbol, la ierarhia tribală, unde obiectul de prestigiu trebuie să fie strălucitor pentru a impune prestanţă şi a legitima puterea ca în imperiul lui Timur Lenk. Obiectele de prestigiu sunt fie din metal nobil (vezi ghiulurile, colanele, lanţurile pe care le poartă agresiv chiar şi românii cu bani), fie se singularizează prin unicitate (cea mai tare maşină, cea mai mega-vilă etc.).

În condiţiile în care aculturaţia a trecut de bariera sensibilă a unui posibil eşec, considerăm că nu ar mai fi necesară existenţa SISROM-ului, căci obiectivele sale oricum vor fi atinse în cel mult două decenii. Poporul român a fost (h)indus în eroare de istorie!“

Cei care doresc să afle mai multe despre această aberaţie, le recomand comentariile care se găsesc la adresa http://www.ziare.com/politica/stiri-politice/rromi-sau-tigani-cat-conteaza-884257.

Comentarii foarte interesante şi bine explicate se găsesc şi la adresa http://www.petitieonline.ro/petitie/comentarii/tigan_cuvant_corect_termen_real_pentru_a_denumi_etnia_respectiva-p18092050.html. De aici voi prezenta câteva, pe care le consider destul de clare, de bine explicate şi de bun simţ.

Confuzia Rom-Rrom [Constantin Barbu]
De unde vine inventia asta mizerabila numita „rrom” ?
Am urmarit etimologia acestui cuvant si nu-i indreptateste pe tigani s-o foloseasca nicicum. Mai nou tiganii spun ca vine din sanscrita , chiar de ar fi asa asta nu inseamna ca acest cuvant are vre-o legatura cu etnia tiganesca !!

1. nu e nici un document autentic in istorie sau istoria moderna care sa atribuie denumirea „rrom” tiganilor
2. prima aparitie a acestui termen se face in 1971 la conferinta mondiala a tiganilor la Londra
3. toata lumea cunoaste tiganii sub numele de „tigani, zingeneurs, tsigani, zingari, gypsies etc (vezi etimologia cuv. tigan)”
4. spre exemplu brazilienii se trezesc maine ca vor sa fie denumiti dupa substantivul „fotbalisti” precum tiganii dupa subst „rrom” (rom inseamna om) .
5. „rrom” nu inseamna nimic nici macar in limba tiganeasca ci in egipteana veche „rom” inseamna „om”
6. si-au luat numele asta special pt a fi confundati cu románii
7. aduceti-va aminte de formatia „GYPSY KINGS” si nu „ROMA KINGS” deci tiganii se refera la ei cu gypsy sau tigani nu inventia asta mizerabila numita „rom”

Dl Melescanu, ministru de externe in 1993 cand s-a propus numele de RrOMA catre UE, a afirmat atunci ca UE doreste confuzie intre Rroma si Romania, rromi si romani, ca UE doreste ca tiganii europeni sa fie integrati in Romania.

A avut dl Melescanu dreptate? Stia dansul ceva?
Atentie la viitor!
Pasii urmati de UE si de tarile europene:
– Aprobarea denumirii de Rroma (INVENTIA MIZERABILA FARA VRE-O LEGATURA CU ETNIA TIGANEASCA)
– Sporirea confuziei in Europa prin identificarea multor „tigani rromani” ca „romani”
– Sporirea confuziei intre denumirea de „Roma”, „romani”, „romanies”, „romany” si „Romania, „romanian”
– Prezentarea pe cat posibil numai a faptelor negative din Romania si ale romanilor si „rromilor romani” din Europa
– Prezentarea „faptului” ca denumirile de „Romania” si „romanian” vin de la „Roma”
– Afirmatii ca „romanii din Imperiul Roman” nu au adus „colonisti romani”, ca au adus „tigani” (vezi Jirinovski)

Un talmes balmes regizat de „iluminatii” oculti.
Nicio sansa de succes insa! [13/02/2009 13:32]“

Dubla consoana R + propunere legislativa [sanda_rom2005@yahoo.com]
1. Din cate am invatat in scoala, dubla consoana R nu este specifica limbii romane. Prin urmare, nici cuvantul RROM nu este cuvant ROMANESC si nu avem de ce sa-l folosim.
Spre deosebire de cuvantul RROM, in limba romana exista cuvantul TIGAN, bine cunoscut si indelung utilizat (secole intregi), pentru desemnarea unei minoritati etnice.
Cuvantul TIGAN este perfect inteles si in celelalte tari europene, iar traducerea sa nu genereaza niciun fel de confuzii.

2. In ceea ce priveste situatia care a generat necesitatea revenirii la cuvantul TIGAN (si anume comportamentul reprobabil al anumitor cetateni ai Romaniei in afara granitelor tarii), as avea de facut o propunere legislativa – dar am nevoie de sprijinul unei persoane din lumea dreptului, ca sa formulez corespunzator:

Pentru orica fapta reprobabila comisa de un roman in afara granitelor tarii (indiferent carei etnii apartine respectiva persoana) – in special, pentru premeditarea unor fapte condamnate de justitie – , propun sa se instituie de urgenta o pedeapsa dubla.
De exemplu: daca pentru o crima in Italia, romanul (indiferent de etnie), ar avea de primit 15 ani inchisoare, sa mai primeasca inca 15 ani pentru intinarea numelui tarii si co-nationalilor sai.
Un fel de daune morale – daca vreti! – pentru Romania si pentru toti romanii cinstiti si cumsecade, care au ajuns sa fie etichetati drept infractorii Europei!

Cerem respectuos autoritatilor romane sa fim protejati de consecintele dezastruoase ale introducerii cuvantului RROM in limba romana, unde dupa cum spuneam – nu are ce cauta! [23/02/2009 14:21]“

Explicatia adevarata a cuvantului TIGAN se afla in sanskrita si nu in greaca [Constantin]
Istoricul George Potra menţionează şi părerea altor savanţi în ceea ce priveşte originea apelativului ţigan, ca denumire cu care această pop**aţie a venit în Europa şi ar proveni de la un aşa numit trib cingar din care aceştia îşi au originea: „După alţi învăţaţi, numirea de ţigan este o numire a lor proprie, pe care au adus-o de unde au venit, şi derivă, după cum am spus mai sus, de la cingari, numele unui popor care trăieşte şi astăzi în India.” Suntem de acord întrutotul cu prima parte a acestei afirmaţii şi primim cu rezervă cea de-a doua parte, în ideea că exodul ţiganilor din India s-a dovedit a fi un proces derulat în mai multe etape, cu plecare din zone diferite ale Indiei sau adiacente acestui teritoriu. Ţinând cont de consideraţiile anterioare, ni se pare firesc să căutăm în limba sanskrită originea acestor termeni. Astfel, un prim reper ne oferă structura ati-ga-nin cu sensul „(cel) care trece, depăşeşte” formată din particula ati întâlnită în unele forme de ablativ, ca prepoziţie, cu sensul „dincolo de”, dar şi ca verb cu sensurile „a trece, a trece de, a depăşi (limite, graniţe)”, „a păşi, a călca peste un loc care nu-ţi aparţine, interzis” sau „a depăşi, a se separa de” şi particula ga „care merge, care se mută”. În mod similar poate fi adusă în discuţie rădăcina tyaj-ga care, prin contragere, dă forma tyāga- cu sensurile „abandon, părăsire, plecare, despărţire” şi, de aici, cuvântul compus tyāga-nin, tyāgin- „(cel) care abandonează, părăseşte, pleacă”. În ceea ce priveşte sufixul desinenţial generic –in, cu formele sale mai rare –nin şi -min, în limba sanskrită are un sens posesiv, el fiind utilizat pentru adjective şi nume de agent (iniţiatorul unei acţiuni) ca în exemplele de mai sus. În aceeaşi idee, pot fi puse în discuţie şi structurile sanskrite adhi-GAM „ a veni spre, a se apropia” şi adhy-ā-GAM „a cădea peste, a întâlni” etc.
Reluînd cuplul de cuvinte atiganin „(cel) care trece, depăşeşte” şi tyāganin „(cel) care abandonează, părăseşte, pleacă”, se poate observa că sensurile menţionate de dicţionar sunt complementare în a defini imaginea unui individ călător, nomad; acesta fiind „(cel) care trece, depăşeşte, abandonează, părăseşte, pleacă”. Dacă adaptăm aceste cuvinte la specificul limbii ţigăneşti unde consoana g este, de obicei, precedată de consoana n pronunţată velar, obţinem variantele atinganin/tyānganin. Şi tot aici trebuie să căutăm originea şi semnificaţia apelativelor cingar/cengar considerate de unii cercetători a-i fi însoţit dintotdeauna pe ţigani. Analizând aceşti ultimi doi termeni, observăm că, într-o posibilă etimologie sanskrită, cingar, ca variantă velară, poate proveni de la ci-ga-ar, cigār, cingār unde ci- înseamnă „a căuta, a cerceta”, –ga- „care merge, care se mută”, iar ar(ur) este o terminaţie specifică a cazului ablativ pentru substantive animate. Această terminaţie se regăseşte şi în limbile neoindiene ţigănească, hindi şi bengali (manushestar „de la om”, rromestar „de la ţigan”, phuveatar „din pământ” etc. – n.n). Continuând raţionamentul, cingar este „(cel) care caută, merge (de la), se mută”.
În această accepţie, considerăm că cele două cuvinte: atiganin şi tyāganin (variantele velare ale acestora: atinganin/tyānganin sau termenii cingar/cengar) i-au însoţit în mod firesc pe ţigani în decursul existenţei lor nomade ajungând să fie înregistrate în documentele de limbă gruzină sub denumirile atsincani/tsincani iar în cele de limbă greacă sub denumirile athinganoi/thinganoi, cu presupusa origine în atsigganos/tsigganos datorită asemănării fonetice cu a-thiggánōi “de neatins, de netulburat, de neemoţionat” şi respectiv thiggánōi “de atins, de tulburat, de emoţionat”, cuplu de cuvinte imposibil de acceptat ca echivalente simultan datorită sensurilor opuse pe care le au în limba greacă, dar de acceptat întru-totul dacă le conferim sensurile din limba sanskrită.

Deci in concluzie TIGAN nu inseamna rob („pagan”, „de neatins” sau „impur”) ci inseamna POPOR CALATOR, NOMAD.
Nici un motiv de a va rusina… [15/03/2009 15:22]“

Alte răspunsuri pertinente se găsesc la adresa http://www.evz.ro/detalii/stiri/romii-se-apara-cu-istoria-si-constitutia-romaniei-de-tigani-913767.html#comentarii

„Ce ne spune lingvistul George Pruteanu…Dumnezeu sa-l odihneasca. [Constantin]
Pruteanu considera însă că folosirea denumirii de rom în loc de ţigan „nu este o soluţie deşteaptă, pentru că o ameliorare ar fi schimbarea realităţilor, nu a cuvântului care le denumeşte”. „Cum ar fi ca acei români care sunt prost văzuţi în Italia, de exemplu, să pretindă că ei nu mai sunt «români», ci «daci» sau «vlahi»?!”, îşi argumenta lingvistul afirmaţia. El spunea că folosirea denumirii de rom „generează confuzie pe plan internaţional”. „Nu poţi interzice existenţa unui cuvânt prin lege. E nelogic să impui limbii române să numească o etnie cu un cuvânt al acelei etnii: spunem francezilor francezi, nu «franse»; spunem nemţilor/germanilor nemţi/germani, nu «doici»; belgienilor belgieni, nu «belj» ş.a.m.d.”, completa Pruteanu anul trecut. El scria că problemele comunităţii ţigăneşti – create de mulţi din această etnie – nu dispar dacă schimbăm numele. „Nu aducem situaţia la zero, n-o răsvirginăm. Ea se rezolvă cu totul altfel: prin educaţie îndârjită, prin programe iscusite, prin respectul legii”, concluziona el.“

Se poate semna o petiţie în favoarea acestei refaceri a adevărului la adresa http://www.petitiononline.com/qd3xx666/. Este adevărat că nu au prea mare importanţă aceste petiţii pentu cei care se cred inventatorii vieţii, dar măcar le putem arăta că neamul românesc este mai unit decât cred ei.

Ştire de ultimă oră: mâine sunt aşteptaţi vreo 200 de ţigani pentru manifesta împotriva acestei de mult aşteptate schimbări. Cred şi eu că se simt datori să facă aceste valuri, dacă noi vrem să le luăm de la gură bucata de pământ promisă de cazari. Probabil că de aia şi cumpără cazarii pământ românesc „în draci“.

Nu este prima dată când s-au întâmplat asemenea aberaţii. Ştim că istoria a fost scrisă de învingători sau de şpăgari. Doar că m-am săturat de foarte multă vreme să tot aud aceeaşi placă spartă şi greşită care se doreşte a fi grăitoare de adevăr indubitabil. Am crezut că se vor plictisi la un moment dat.

Dar iată că nu. Sunt din ce în ce mai înverşunaţi, din ce în ce mai turbaţi, din ce în ce  aberanţi. Vom ajunge ca mâine-poimâine să aflăm că de fapt şi Vlad Ţepeş a fost un anti-semit (deşi majoritatea celor care folosesc acest termen îl folosesc în necunoştinţă de cauză, considerând doar cazarii ca fiind semiţi…) şi că a organizat nu ştiu ce mare Holocacaust, trăgând în ţeapă nu hoţii, ci bunătăţi de ovrei „cinstiţi“… Sau mai ştiu eu care alt mare domnitor al fostelor ţări româneşti.

M-a amuzat teribil lovitura pe care însuşi şeful statului cazar a dat-o trompetiştilor de la centrul ăla de caută vrăjitoare în fundul morţilor (ceva cu Wisental) când le-a mulţumit românilor şi în primul rând lui Antonescu pentru cei 400.000 de ovrei salvaţi în timpul celui de-al doilea război mondial. Partea proastă e că ceea ce se cheamă statul român, de fapt nişte coate goale fără minte, nu au luat aminte la această afirmaţie aşa cum se cuvine şi nu au cerut înapoi banii pe care poporul român, şi nu ei, i-au plătit cazarilor drept despăgubire pentru inventatele crime. De parcă viaţa unui om se poate cântări în bucăţi de hârtie sau chiar de metal… (dar aşa sunteţi învăţaţi când vă duceţi să vă faceţi asigurări de viaţă…)

Recent, se pare (pentru că nu am avut ocazia să aud decât ceea ce s-a pus pe internet la adresa http://www.youtube.com/watch?v=Ks0mqFIkycg) că Ion Cristoiu a avut curajul (pentru că trebuie să recunoaştem că a fost un mare curaj), alături de Eugenia Vodă (realizatoarea emisiunii respective) de a-l descrie pe Corneliu Zelea Codreanu ca un personaj romantic. Lucru adevărat, după ce am urmărit fragmentul. Dar acest lucru i-a înnebunit pe detractorii neamului românesc. Reccte, pe cazari.

Şi, ca atare, aceşti bolnavi cu pamperşii încă uzi, s-au apucat să trimiţă o scrisoare către televiziunea română cerându-le să se delimiteze de afirmaţiile lui Ion Cristoiu.

Iată ce conţine scrisoare redactată de plângăcioşii mincinoşi, aşa cum se găseşte ea pe pagina Agenţiei de Investigaţii Media:

Domnule Director,

Am aflat cu îngrijorare de difuzarea pe primul canal al Televiziunii Române a unei emisiuni realizate de dna Eugenia Vodă şi difuzate pe TVR 1 la data de 21 noiembrie 2010, în cadrul căreia jurnalistul Ion Cristoiu a făcut unele afirmaţii inacceptabile cu privire la „moralitatea” lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul mişcării legionare din România, personaj pe care l-a prezentat ca erou romantic.

Dorim să vă atragem atenţia că afirmaţii de genul celor făcute în cadrul acestei emisiuni sunt nu doar încercări de acreditare a unor neadevăruri istorice, ci şi ofense la adresa memoriei victimelor mişcării legionare din România. Dl. Ion Cristoiu, care se declară ca ziarist discipol al lui Nae Ionescu, ca şi gazda sa, dna Eugenia Vodă, ignoră caracterul fascist şi terorist al acestei grupări politice, contribuţia ei la pregătirea Holocaustului din România, responsabilitatea ei (şi a liderului ei) pentru asasinarea unor oameni nevinovaţi, între care şi personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti din perioada interbelică. Difuzarea unei asemenea emisiuni nu poate crea decât confuzie şi derută în contextul politic şi economic actual.

Vă solicităm de aceea, domnule director, ca instituţia publică pe care o conduceţi să se delimiteze în mod ferm de afirmaţiile făcute în emisiunea amintită şi să sancţioneze pe cei care sunt răspunzători profesional pentru producerea şi difuzarea ei. Secvenţe edificatoare din această emisiune pot fi văzute la adresa de Youtube de aici.

Dinu Adam, scriitor; Gheorghe Câmpeanu; Vera Câmpeanu; Alexandru Florian, sociolog; Mihai Dinu Gheorghiu, sociolog; Radu Ioanid, istoric; Maximilian Mario Katz, economist; Marius Lazăr, sociolog; Liviu Rotman, istoric; Michael Shafir, politolog; Dorin Tudoran, scriitor.

Drept concluzie putem spune că aceşti inventatori de adevăruri nu au somn noaptea dacă prostiile debitate de bostanele lor nu sunt crezute de prostime. Nu trebuie să uităm nici acuzele aduse BNR-ului care a bătut monedă aniversară cu chipul unui preot. Nu trebuie să uităm nici acuzele aduse întregului popor român pentru fapte pe care acesta nu le-a comis niciodată. Nu trebuie să uităm afirmaţia recentă a milogului imberb înălţat pe tronul comunităţii ovreieşti, care ne spune că Antonescu nu poate fi reabilitat… pentru că aşa vor ei, cazarii. Nu trebuie să uităm nici răscoalele  din vemuri demult apuse, dintre care cea mai mare a fost cea din 1907. Nu trebuie să uităm imaginea pe care aceşti idioţi au creat-o marelui nostru poet, Mihai Eminescu, un vajnic luptător pentru apărarea poporului român de elementele străine, ostile neamului. Şi, nu în ultimul rând, nu trebuie să uităm de atrocităţile pe care aceşti cazari le-au comis în partea estică a Europei şi în Rusia la adăpostul pelerinei de luptători pentru popor.

Nu utiaţi că în aceste vremuri cazarii cumpără „la greu“ pământ românesc, păcălindu-i pe bieţii proprietari cu niscai bucăţi de hârtie şi promisiuni temebele lansate de televiziunile şi radiourile şi presa scrisă aservită lor. Însă consider că nu e un lucru rău, cel puţin pentru moment, pentru aceşti sărmani, pentru că la viitoarea naţionalizare vor rămâne cu buzele umflate, iar oamenii îşi vor lua pământurile înapoi.

ediţia 2010-2011 la sărituri cu schiurile

Posted: 27 Noiembrie 2010 by razvratit in sărituri cu schiurile

Astăzi începe ediţia 2010-2011 a săriturilor cu schiurilor. Prima competiţie este cea de pe echipe şi se desfăşoară la Kuusamo, în Finlanda. Deja a început concursul, acum defăsurându-se prima manşă, după care ultimele patru echipe vor fi descalificate şi va trece în manşa a doua.

Mâine, începând cu ora 14, ora României, se va desfăşura şi etapa individuală.

Totul se poate urmări pe misandrul canal Eurosport.

Astăzi am dat peste un blog super (de fapt, un alt blog super din multele pe care le-am vizitat în ultima perioadă).

Unul dintre ele, (cer iertare celor pe care i-am vizitat dar nu i-am precizat aici) pe care ţin neapărat să îl precizez şi promovez, este „Paznicul de noapte“. Îmi place rău de tot stilul. Se simte vâna.

Cel despre care spuneam la început este blogul lui Dan Gheorghe.

Sunt două stiluri diferite, dar ambele sunt exact ceea ce trebuie pentru ceea ce fac.

Să revin. Pe blogul lui Dan Gheorghe am găsit un material care este extrem de actual, care poate ajuta pe cei care vor să se rupă de lanţurile cu care sunt robiţi de către cei care ne conduc, oarecum, destinele în acest moment. Mi se pare unul din acele materiale pe care le găseşti foarte rar şi foarte greu şi dacă nu ai inspiraţia să le pui deoparte, la păstrare, nu le vei mai găsi niciodată. (totdeauna există materiale pe care le pierzi, din varii motive)

Am să redau în continuare materialul, după ce am primit acceptul proprietarului (vedeţi voi, sunt unii oameni care acceptă să le fie preluate materialele gândindu-se la cei din jurul lor şi alţii care se simt jigniţi dacă le propui asemenea întrepindere, considerându-se mici Dumnezei…)

Le voi cere iertare celor care sunt obişnuiţi să citească în limba română pe acest blog, dar nu am avut timpul necesar pentru a prelucra textul în ceea ce priveşte diacriticele. Sper doar să faceţi un mic efort şi să citiţi materialul până la capăt, peentru că este unul extrem de interesant.

Aureliu Popescu – diplomatul condamnat pentru ca a salvat agricultura romaneasca.

 

Aureliu Popescu – diplomatul condamnat pentru ca a salvat agricultura romaneasca

Cea mai mare ferma pentru producerea semintelor de legume din Romania si din Europa de Est a existat la Perieti, o comuna de langa Slobozia. Povestea ei a inceput in 1934 si s-a incheiat tragic in 1949. Un om, diplomat de cariera, pe numele sau Aureliu Popescu, a vrut, la mijlocul anilor ’30, sa salveze agricultura romaneasca. Pentru ca atunci Romania depindea, in cea mai mare masura, de importuri, mai ales in privinta semintelor de legume. Ce s-a vrut in acele timpuri a fost ca, impreuna cu specialisti de marca, sa fie create soiuri de seminte adaptate solului si climei din Romania, care sa asigure roade bogate in hambare si mancare sanatoasa pentru consumatori. Pentru aceste idei, „justitia” comunista l-a condamnat pe Aureliu Popescu la ani grei de temnita. Desi a fost declarata monument de istorie agrara, in 1996, ferma din mijlocul Baraganului zace azi in uitare, desi ar putea servi drept model de redresare pentru agricultura noastra, care sufera de acelesi „boli”, ca si in anii interbelici.

In 1930, ca-n 2010

Ar trebui sa incepem cu realitatile romanesti din anii ’30. Privind la cele ce se intamplau atunci, in materie de legumicultura, e ca si cum azi am „beneficia” de un destin tras la indigo. Ce se petrece acum ne spun patronatele din industria alimentara – aproape 90% din legumele de pe piata romaneasca sunt din import. La fel si in cazul semintelor pentru legume. Dar in perioada interbelica? Iata cum era descrisa atunci situatia de catre Consiliul Superior Economic – majoritatea semintelor pentru legume erau aduse din Olanda, Bulgaria, Ungaria si Germania. Tara noastra avusese la vremea aceea chiar si o experienta stupida cu importurile din Bulgaria. Vecinii nostri ne-au vandut la un moment dat rapita, in loc de varza, si sfecla de furaj, in loc de sfecla rosie. Pe de alta parte, chiar daca aparusera si la noi ferme de specialitate, semintele de acolo nu erau vandute direct taranilor, ci prin intermediari, in targuri. Calitatea produselor era pusa de multe ori sub semnul intrebarii, din cauza lipsei irigatiilor, dar si a faptului ca nu se aplicau corect tratamentele impotriva daunatorilor.

Decorat la Paris cu Legiunea de Onoare

Aureliu s-a nascut la Bucuresti, in 1898, din tata functionar si mama croitoreasa. A facut liceul la „Matei Basarab”, pe urma a luptat in primul razboi mondial. De unul singur a invatat limba engleza si s-a prezentat la examen pentru o bursa la Scoala de Studii Economice din Londra. Ca sa traiasca acolo, castiga bani din spalat vase, traduceri si meditatii particulare. Reuseste sa-si ia licenta in 1923. Va fi bursier, pana in 1929, al Fundatiei Rockefeller la Columbia University din SUA. Este numit apoi atasat al Ambasadei Romaniei din Paris. Face studii asupra pietei franceze si, pe baza acestora, e semnata o noua conventie intre cele doua tari, incat volumul schimburilor comerciale dintre Paris si Bucuresti creste rapid de la 400 de milioane la patru miliarde de lei. Pentru aceasta reusita, Guvernul Frantei acorda romanului Legiunea de Onoare in grad de ofiter. E desemnat consilier pe langa legatiile Romaniei din Paris si Londra. In prorpia lui tara, meritele profesionale ii sunt recunoscute, intre altele, prin Ordinul Steaua Romaniei si Ordinul Legiunii de Onoare. In toata aceasta perioada, tanarul diplomat acumuleaza informatii despre felul in care era organizata agricultura din alte tari, mai ales in fermele de elita pentru producerea semintelor de legume. Viziteaza societati agricole din Franta, Anglia, Germania, Danemarca, Olanda si Bulgaria. Este numit secretar general al Ministerului de Industrie si Comert din Bucuresti, apoi director general pentru Monopolul Alcoolului din Ministerul de Finante. Dar renunta la tot, in 1935, notand mai tarziu ca „am parasit cariera de functionar superior, fiind in conflict cu conceptiile politice din acea perioada”. Se casatorise, in 1934, cu Lelia Urdarianu, artist plastic. Ea mostenise domeniul Perieti. Care avea nu mai putin de 390 de hectare.

Colaborare cu specialistii

Fostul diplomat a vrut sa schimbe din temelii fata legumiculturii din Romania si sa creeze la Perieti un nou model de a lucra pamantul, dupa cele mai performante reguli, asa cum le vazuse aplicate in alte tari. Iata ce scria despre situatia acestui domeniu, din propria lui tara, in anii ’30 : „Am gasit in tara un haos de soiuri nepotrivite si in majoritatea cazurilor corcite. Ce se producea la noi erau seminte neconforme cu regulamentele stiintifice. Nu se faceau niciun fel de selectiuni in vederea ameliorarii soiurilor”. Primul pas a fost sa puna bazele unei colaborari de lunga durata cu Institutul de Cercetari Agronomice din Bucuresti si cu Statiunea de Cercetari Agronomice de la Marculesti, din judetul Ialomita, dar si cu ferme straine de prestigiu, la loc de cinste fiind „Vilmorin” din Franta. Apoi a importat tehnologie occidentala – tractoare, prasitoare, batoze, germinatoare, vanturatoare, selectoare. Toate cladirile din incinta noii ferme au fost proiectate de Lelia Urdarianu.

Model de sistematizare

O intoarcere in timp, cu mai bine de jumatate de secol, si avem in fata ochilor anii de glorie ai fermei de la Perieti. Intinse parcele, perfect nivelate de mana omului, fusesera delimitate atat de spatiu – cate un kilometru de teren viran intre ele, cat si de garduri si salcami. Distanta intre loturi era necesara pentru a se evita „corcirea” diverselor soiuri de seminte. S-au amenajat diguri de aproape doi metri inaltime, contra inundatiilor. Conducte subterane si canale betonate – la suprafata, toate porneau din raul Ialomita, invadand campurile, pentru irigatii. Apa era pusa pe „fuga” de pompe, la comanda. Gradinile produceau seminceri sau plante-muma. Varza alba, varza rosie, morcov, patrunjel, pastarnac, telina, sfecla rosie, sfecla semi-zaharoasa, salata de Witloff, ceapa, praz, ridichi de iarna, ardei, vinete, patlagele rosii, castraveti, dovleci, pepeni galbeni si verzi. S-a incercat aclimatizarea, cu succes, a unor seminte cu totul noi pentru tara noastra, precum doua radacinoase din Franta – Scorzonera si Salsifia, ceapa si usturoi din Egipt, Mangold – un fel de spanac si pepeni din America. Ferma avea capacitatea de a produce 80 de soiuri de seminte. Tot ce era neconform stiintific se transforma in hrana sutelor de animale crescute in ferma, pentru reproductie. O crescatorie de porci din rasa York, vaci din rasa Siementhal. Se adaugau caii si boii folositi la munca din camp. Pe o suprafata de cinci hectare au fost ridicate zeci de cladiri – administratia, locuinta inginerului agronom, a gradinarului-sef, un camin pentru 200 de muncitori, case pentru salariatii cu familie, conacul in care Aureliu Popescu si sotia lui isi petreceau mare parte din an, grajduri, magazii, ateliere de tamplarie, de fierarie, spatii pentru adapostirea si repararea batozelor, combinelor, altor agregate.

Agricultura bio

Se ajunsese in 1940 ca ferma de la Perieti sa produca doua vagoane de seminte mici si peste zece vagoane de seminte mari. Obtinerea produselor de calitate superioara s-a facut dupa ce s-au comparat si s-au ameliorat soiurile autohtone si cele din import. „Am adunat seminte de la gradinarii locali, in vederea obtinerii semintelor bune de pornire pentru sesul Dunarii. Am adus apoi din strainatate soiuri curente, pentru a putea compara si alege din toate ce e mai bun pentru sudul Romaniei”, explica Aureliu Popescu in scrierile sale. Tot el afirma ca din toate semintele adunate din tara nu gasise niciun soi pur. „Din semintele autohtone si din cele importate am ales tot ce a fost mai bun. Apoi ne-am apucat de ameliorare”, adauga personajul nostru. Abia in 1947 sunt incheiate experimentele si se trage concluzia ca anumite legume pot avea randament maxim in zona Baraganului, la productia de seminte, in conditiile solului si climei. Iata lista „premiantelor” : ceapa si prazul, spanacul, salata, dovleceii, pepenii galbeni, mararul, porumbul de masa si plantele furajere. Acestea pot fi rodnice chiar si la „uscat”, adica fara apa in exces. Cu totul altfel sta treaba cand e vorba de obtinerea semintelor de la plantele-mume pentru fasolea de gradina, castraveti, sfecla de masa, ridichi negre de iarna si bame. Ele trebuie sustinute cu sisteme de irigatii. Un alt fapt demn de semnalat este legat de agriculura biologica. Pamantul fermei de la Perieti era ingrasat cu fecale de animale si de om. Se stabilise chiar ce fel de „materii” au efect benefic asupra anumitor plante. De pilda, excrementele de cai erau bune pentru incalzirea rasadnitelor. Cele de porc imbunatateau solul din care urmau sa rasara legumele, fecalele de la cornute mergeau la cartofi, iar cele de la om si de la oaie se „adaptasera” la patlagelele rosii.

Elogii din partea autoritatilor

Un raport din 1945, intocmit de doi specialisti ai Ministerului Agriculturii – Vasile Sonea si Mihail Costetchi – scotea in evidenta productia, selectia si ameliorarea semintelor de legume din Perieti. „Putem spune ca nu exista la noi in tara nicio ferma particulara sau de stat mai bine inzestrata sau amenajata pentru producerea semintelor, ca la Perieti. Se aplica cel mai sever control la alegerea plantelor-mume, in timplul plantarii si a perioadei de vegetatie”, certificandu-se ca unitatea „asigura jumătate din nevoile tarii de seminte pentru legume”. Un alt raport, de data aceasta din 6 martie 1946, arata ca „ferma poate servi drept model si peste granitele tarii”, iar in 1947 tot Ministerul Agriculturii numeste fenomenul Perieti drept „cea mai mare ferma pentru obtinerea semintelor de legume din Rasaritul Europei”. Un efect al acestei situatii se produce pe piata semintelor de legume din Romania, pretul scazand semnificativ. De exemplu, daca semintele de ceapa din Bulgaria se vindeau atunci cu 6.000 de lei pe kilogram, cele de la Perieti erau la jumatate din tariful de import. Iata alt pasaj din insemnarile lui Aureliu, pentru a intelege motivatia faptelor sale : „Ferma noastra e azi aparatoarea tarii contra monopolului strain al producatorilor de seminte de legume”.

Lider de sindicat

Personaj de prim rang al agriculturii romanesti – astfel devine Aureliu Popescu in anii ’40. Este presedinte al Sindicatului producatorilor de legume, lider al Societatii de Horticultura, presedintele Asociatiei producatorilor si amelioratorilor de legume si flori, membru in Consiliul Superior al Economiei Nationale. Militeaza pentru organizarea bursei legumelor in piete, infiintarea depozitelor frigorifice pentru pastrarea temporara a roadelor pamantului, cursuri practice de legumicultura in scoli – se dorea aparitia muncitorilor calificati pe ogoare. Aureliu aplica la Perieti o parte din ideile sale. A infiintat un camin cultural, in care se tineau lectii pentru tarani, despre cum se cultiva pamantul dupa metode moderne, mecanizate. Din capitalul fermei a fost constituit un fond de 500.000 de lei, din care s-au cumparat zeci de pluguri, grape, seceratori, tractoare, semanatori. Toate au fost vandute localnicilor, la preturi modice, pe care oamenii le-au achitat in rate, in patru ani. Au fost pietruite drumurile comunale, s-au construit poduri si podete, s-a amenajat un dispensar medical, au fost date gratuit manuale, haine si incaltaminte copiilor din comuna.

80.000 de lei salariu si patru mese pe zi

Un singur om mai traieste azi in Perieti, dintre cei care au lucrat, pe timpuri, in acea ferma de elita. O femeie de 86 de ani, care s-a angajat la conac, in 1942, pentru treburi gospodaresti. Avea pe atunci 18 ani. Iata povestea Elenei Dumitrascu. „Atunci cand intrai in ferma, parca intrai in rai. Peste tot era curatenie, aranjate toate la locul lor”, rememoreaza batrana, amintindu-si de „conas”, cum ii spuneau angajatii – „om inalt, solid”. Din cele relatate de interlocutoare, dar si din documentele vremii, rezulta ca seful isi trata foarte bine subalternii. Se stie ca, in 1945, ferma avea 70 de salariati permanenti, pe langa cei aproape 300 de localnici care munceau cu ziua. Salariatii erau platiti cu pana la 80.000 de lei lunar, aveau asigurate cazarea si cate patru mese pe zi. Cei care munceau pe camp, inclusiv zilierii, primeau mancarea la locul de munca. Relatia foarte buna dintre Aureliu si tarani este conturata si de faptul ca el a botezat multi copii ai angajatilor sai. Am gasit pe unul dintre acei copii – Silvia Margareta Rasanu, care s-a nascut intr-o familie de muncitori ai fermei. „Parintii mei locuiau intr-una din casele de acolo. Tatal meu era florar, se numea Stefan Licinschi. Am fost botezata de domnul Popescu. El a botezat multi copii”, spune Silvia, vaitandu-se apoi de cum arata azi cladirile fostei ferme, majoritatea intr-o stare avansata de degradare. Ziduri scorojite, crapate, fundatiile napadite de buruieni, naclaite de balti si noroaie. Sare totusi in ochi faptul ca toate constructiile sunt aliniate perfect, pe doua randuri, intr-un perimetru dreptunghiular, ca o „amprenta” a bunei organizari care a existat candva aici. „Ma doare sufletul cand vad cum arata locurile in care m-am nascut si am copilarit”, ofteaza a neputinta fina lui Aureliu.

Condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale”

Tot ce s-a facut la Perieti, incepand din 1934, a fost sters cu buretele in ziua de 2 martie 1949, cand ferma este nationalizata de comunisti, pentru ca „trebuia sfaramata puterea economica si politica a mosierimii”. Un om care fusese la viata lui diplomat de cariera, decorat in tara si in strainatate, precum Aureliu Popescu, este prezentat in fata completului de judecata ca”gradinar de meserie”, acuzat ca a importat seminte de legume din America, de la „imperialisti”, pe care a vrut sa le aclimatizeze in Romania. Este condamnat, in 23 decembrie 1950, la trei ani de inchisoare. Va fi arestat din nou in 1959, eliberat in scurt timp, dar condamnat in 1960 la alti patru ani de carcera, de data asta pentru „delictul de uneltire contra ordinii sociale”. E gratiat la 1 ianuarie 1963, dupa ce sotia lui trimite un memoriu lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducatorul statului. „Nu stiu daca mai traieste, l-am zarit ultima oara la proces, acum doi ani, si in halul in care e, grav bolnav de inima, eliberat acum, abia ar putea sa-si traiasca in mai putine suferinte boala, iar eu, dupa 28 de ani de casnicie, as putea sa-mi fac datoria de sotie, ingrijindu-l”, scria atunci Lelia Urdarianu. Dar poate ca cea mai mare ironie a sortii abia acum urma, pentru ca exact in 1963 autoritatile de la Bucuresti se pregatesc pentru un congres international de „stiinta solului”. Cine credeti ca este chemat sa traduca in limba engleza toate documentele congresului? Aureliu Popescu! Cel care avea sa se stinga peste cativa ani, la 1 martie 1967.

Monument de istorie agrara

Azi putem vorbi despre singurul monument de istorie agrara din Romania, asa cum a fost el recunoscut, inca din 1996, de Ministerul Culturii. Este chiar ferma interbelica de la Perieti. Un singur om vrea sa readuca la viata trecutul – Razvan Ciuca, directorul Muzeului National al Agriculturii, aflat in Slobozia. El a coordonat scrierea unei carti despre Aureliu Popescu si faptele sale. La efortul de informatii si imagini de epoca si-au adus aportul Ruxandra Ciofu – prodecan al Facultatii de Horticultura de la Universitatea Agronomica din Bucuresti, inginerul agronom Maria Ardeleanu, Viorica Croitoru Capbun – sefa Sectiei documentare de la Muzeul Agriculturii si mai ales Ileana Stoianovici – inginer agronom. Despre cea din urma trebuie spus ca este fiica Leliei Urdarianu, din prima casatorie. Dupa ce a recuperat de la statul roman bunurile familiei, Ileana Stoianovici a donat Muzeului Agriculturii toata zona in care se afla cladirile istoricei ferme. Din acest punct a inceput stradania, de ani de zile incoace, a lui Razvan Ciuca, de a gasi sponsori, pentru ca acele constructii sa fie reparate. Acolo va fi amenajat un spatiu de „istorie agrara autentica”, sa vada romanii „un model de folosire eficienta a pamantului”. Acesta e planul directorului. „Daca modelul Aureliu Popescu s-ar aplica azi, am scoate din criza agricultura romaneasca”, zice gazda. Si a tot batut directorul Ciuca pe la fel si fel de usi, de autoritati locale si centrale, de firme, in cautarea banilor. Fara niciun rezultat, inca. De multe ori s-a confruntat cu aceeasi intrebare, din partea celor care nu intelegeau ce-i cu ferma asta. „Cui ii trebuie?”…“

noul campion mondial

Posted: 14 Noiembrie 2010 by razvratit in automobilism, Formula 1

Campionatul mondial de Formula 1 s-a încheiat. După 19 curse, o pauză de trei săptămâni şi nenumărate satisfacţii şi supărări, am aflat astăzi şi numele noului rege al motoarelor: Sebastian Vettel.

După nenumărate ghinioane, care l-au frustrat de sumedenie de puncte (care i-ar fi adus coroana de campion cu multe curse înainte de ultima), germanul şi-a văzut visul cu ochii la capătul unei curse incredibil de electrizante. Au fost, de ce să nu recunoaştem, şi câteva greşeli, dar nimeni nu s-a născut învăţat.

Scenariile câştigătoare cereau ca Alonso să ocupe cel mult poziţia a 6-a. Însă, viteza de reacţie şi de gândire a multor piloţi şi echipe de care au dat dovadă imediat după accidentul din primele viraje dintre Schumacher şi Liuzzi au fost hotărâtoare pentru câştigarea titlului de către Vettel.

Trebuie să adăugăm că factorul cel mai important pentru câştigul lui Vettel de astăzi a fost tăria, abilitatea, dorinţa de a nu se lăsa zdrobit şi, de ce nu, inteligenţa (pentru că Alonso este un vulpoi bătrân) lui Petrov, pilotul rus debutant care a reuşit să îl ţină pe spaniol în spatele său mai mult de două treimi de cursă. Lucru care a favorizat şi „infiltrarea“ între Vettel şi Alonso şi a lui Roseberg (care a schimbat pneurile în acelaşi moment cu Petrov, al doilea tur) şi a lui Kubica, care nu s-a lăsat intimidat nici de Hamilton şi nici de importanţa acestei curse pentru majoritatea celorlalţi piloţi între care s-a băgat.

O mare bulină neagră îi dau lui Webber pentru că nu a avut nici cea mai mică intenţie de a-l ataca pe Alonso, atitudinea lui putându-se califica ca o „răsplată“ pentru „şicanele“ la care se poate spune că a fost supus de-a lungul campionatului de către echipă. Admit că echipa l-a defavorizat o dată, dar dacă ar fi fost atât de bun pe cât pretinde nu înţeleg cum de nu a reuşit să obţină mai multe prime poziţii de start decât Vettel, cum de nu a reuşit să treacă de Alonso, pe care îl avea la degetul mic (Ferrari neputând ţine pasul nici cu Renault-ul lui Petrov…) şi nici să îşi apere zestrea de puncte acumulate pe seama ghinioanelor suferite de Vettel în primele curse şi în câteva dinspre sfârşitul campionatului! Înţeleg că este la sfârşitul carierei şi că şi-ar fi dorit şi el un campionat în palmares, eu, personal, considerându-l destul de apropiat de valoarea lui Button (adică mediu), şi că i-a fost greu să înghită reuşitele mult mai tânărului Vettel. Însă, îmi place să cred că Vettel l-ar fi ajutat dacă situaţia ar fi fost inversă, depăşindu-l pe Alonso, sau, cel puţin, presându-l în continuu.

Însă totul s-a terminat cu bine pentru cel mai tânăr campion mondial de Formula 1, care primeşte titlul după doar 3 sezoane de curse, dintre care unul la sora mai mică a Red Bull-ului, Toro Rosso.

Felicitări campionului!

un prim pas

Posted: 13 Noiembrie 2010 by razvratit in ATENŢIE!!!, atitudine, boicot, conspiraţii, crime, educaţie, libertate, masonerie, terorism

S-a scirs destul de mult despre aberaţia cu scanerele care te lasă în sexul gol prin aeroporturi. Nu consider că mai trebuie să repet ceea ce am spus şi ce s-a spus.

Vreau doar să consemnez, cu mare bucurie, faptul că oamenii au început să prindă puţin mai mult curaj când vine vorba despre sănătatea lor. Partea proastă e că intimitatea personală nu mai reprezintă un tabu, ea putând fi încălcată oricând, oriunde şi de către oricine. Însă e bine că mai sunt şi alte arme, deşi, la prima vedere, ai spune că mult mai slabe.

Iată ce am găsit în Mediavax (câteodată, are şi ceva materiale bune):

Scanerele corporale din aeroporturi ar putea fi periculoase pentru sănătate“.

Ţinând cont de faptul că un tomograf radiază cu de 400 de ori mai mult organismul decât un aparat Roentgen obişnuit şi că un astfel de scaner trimite razele pe toată suprafaţa corpului (iar intensitatea acestora este mult mai mare decât a unui tomograf), este la mintea găinii cât de „sănătoase“ sunt aceste dispozitive.

Cei care nu doresc să treacă prin ruşinea dezbrăcării în faţa cine mai ştie cui pot opta pentru verificarea normală, care se făcea şi înainte, chiar dacă personalul tembel al TSA va face tot posibilul ca persoana în cauză să fie ridiculizată. Consider că e mai ridiculizant să îţi arăţi sexul oricui, într-un loc public, decât să fii palpat, cu o anumită discreţie, de către o persoană de acelaşi sex cu tine. Chiar dacă mai dai şi peste unele persoane care suferă de exces de zel şi caută „mai aprofundat“ exact în părţile intime.

Scrisesem pe aici despre aventura lui Mike de la naturalnews, care a optat să nu se dezbrace în faţa monitoarelor. Sunt sigur că din ce în ce mai mulţi oameni vor face aceeaşi alegere şi că din ce în ce mai multe voci de specialişti se vor face auzite din ce în ce mai mult pentru eliminarea maşinăriilor.